Ei bine, venise şi ziua plecării din România. Dar nu puteam pleca aşa, pur şi simplu. Trebuia să profităm că zborul nostru se amânase cu câteva ore, până la ora 20:00. Cu rucsacul în spate ne-am dus să vedem tot ce mai puteam din Bucharest, în trei ore…
Am ales un loc aparte din Bucureşti: Cimitirul Bellu. Am trecut pe lângă morminte ale marilor români, personalităţi despre care am avut grijă să amintesc câte ceva. Acum Anthony ştie cine au fost Mihai Eminescu, George Coşbuc, Theodor Aman, Dan Spătaru, Ion Mincu, Ion Luca Caragiale sau CA Rosetti. Într-adevăr, cum a spus şi Anthony, mirat că toate personalităţile stau la un loc, eram într-un loc deosebit: „Păcat că nu putem face poze!”. Da, ni s-a interzis acest lucru la intrare.
Din Cimitirul Bellu am mers spre Parcul Carol, spre acel monument ce se vedea de pe terasa Casei Poporului. Am traversat parcul spre Strada Xenofon, un obiectiv drăguţ, de neratat. Ideea scărilor pictate i-a plăcut mult amicului american, aşa că nici o treaptă nu a „scăpat” nepozată.
L-am remarcat pe Anthony întristat că părăseşte atât de repede România, dar entuziasmat că urma o excursie în Italia, aşa că i-am dat un timp ca să-şi formeze o părere despre Bucharest. La un moment dat, mi-a scris (şi prefer să las textul aşa cum l-a simţit el):
„I liked Bucharest. I guess a lot of it is just me having curiosity and a basic understanding of its history. Like I told some other friends, if you are expecting Paris when you come to Bucharest, you’re not going to find that. It’s a city that because of its history has a design, an architecture and a feel that is distinctively Romanian. While the Soviet apartments (called Commieblocks in the US) aren’t the prettiest buildings in town, they showcase what Romanians have been through and are a vestige of the past and there’s a certain value in coming to appreciate that and learning to grow from that. So I think people in Bucharest should be very proud of their city. It has scars and it has past traumas that are evident in certain buildings, but it still manages to be vibrant and lively and is a lot more alive than many cities that are more touristy. So as a student of International Relations and American Foreign Policy, I found Bucharest very fascinating in terms of its history and how international events have shaped the face of Bucharest (the politics behind Bucharest’s development is very interesting).
It’s fascinating to walk down the street and learn about religion in Bucharest because the entire street is full of churches. It’s fascinating to walk down another alleyway and have two buildings side by side from completely different centuries. It’s fascinating to see opulent mansions and flashy cars next to areas in plight. Romania is above all a land of contrasts and its history is one of contrasts and I think Bucharest in that sense is a perfect way to experience the good, the bad, the ugly and the beautiful of Romanian history, society, culture, etc. I will say that some of the buildings in Romania are very top notch and befitting of any great European capital.”
Sincer, m-am bucurat atât de mult că Bucureştiul, oraşul în care am crescut, i-a lăsat o impresie bună. Am ajuns la concluzia, şi din alte discuţii, că el are o părere mult mai bună despre el decât mine. Poate că asta face diferenţa de perspectivă: a trăi într-un loc sau a vizita un loc…
Partajează asta:
- Dă clic pentru partajare pe WhatsApp(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru partajare pe Telegram(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru a partaja pe Twitter(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă)
- Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă)
3 thoughts on “When America meets Romania: „If you are expecting Paris when you come to Bucharest, you’re not going to find that.” (VII)”
Încă nu am fost la scările alea… Dovadă că am nevoie de un străin/ o străină ca să merg acolo 🙂
Du-te! E fain şi sunt uşor accesibile…Sunt la cam 200 de metri intrarea principală în Parcul Carol, pe unde coboară tramvaiul dealul ăla!
E bine că descoperiți acum strada Xenofon, eu o știu de când nu era îngrijită deloc, se dărâmau pereții și scările erau strâmbe.
Oricum, și pe vremea aia era ceva nou și interesant pentru mine, pentru că știam că e ultima stradă în scări din București.