Un tărâm al zmeilor fioroși întruchipați în stânci semețe, Grădina Zmeilor atrage din ce în ce mai mulți vizitatori de când a fost inclusă în circuitul turistic.

Probabil nu ai auzit de Grădina Zmeilor sau ai auzit foarte recent. Ea a existat întotdeauna, s-a ascuns undeva în județul Sălaj. Rezervația a fost înființată chiar în 1975, numai că era greu să ajungi aici și nimeni nu o lua în seamă. Însă de când autoritățile au asfaltat drumul din Grădina Almașului până la rezervație, au amenajat puncte de belvedere și au marcat traseul, lucrurile s-au mai schimbat.

Basme împietrite

Am ajuns într-o parcare mare, la baza treptelor pe care trebuie să le urci pentru a ajunge la punctul de belvedere. Erau multe mașini acolo, ceea ce dovedește că obiectivul turistic chiar are succes!

Punctul de belvedere este la 10 minute de parcare și îți recomand să te duci întâi acolo. Adică ține poteca pavată și nu o lua la stânga în intersecția cu celălalt drumeag. Asta vei face mai târziu!

Am urcat și m-am așezat pe o stâncă, unde am admirat priveliștea total neobișnuită pentru România. Parcă aducea a o mini-Meteora a Greciei. Frumos!

Explorând legenda

Stâncile sunt personificate. Te vei întâlni cu Fata Cătanii, Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării, Căpitanul, Acul Cleopatrei, Soldații, Eva, Dorobanțul, Degețelul și Sfinxul. Iar legende-s multe!

De acolo există două trasee marcate. Am găsit pe net că fiecare durează jumătate de oră. „Perfect!”, mi-am spus. Am ales traseul din dreapta, care coboară printre stânci, ca să le văd și de la bază.

Că n-a fost deloc așa, e partea doua…

Un traseu pentru iubitorii de…noroi

Drumul a început lin. Am mers destul de mult până am dat de niște râpe foarte abrupte. Eram în adidași, că cică traseul era „simplu”. Eram departe, așa că am preferat să nu mă întorc. La un moment s-au rărit și semnele de pe copaci și singura mea preocupare era să nu le pierd, ca să nu mai ajung în altă râpă. Dar gata, fuseseră îndeajuns, noroc că știam direcția. Am ajuns într-un pârâu ce trecea printr-o zonă de noroi, alimentată de câteva izvoare. Evident că am ieșit de acolo plină de lut. Deci nu vă recomand traseul decât dacă sunteți echipați corespunzător și fizic și psihic, hahahaha! 🙂

Până am ajuns la baza stâncilor, unde se făcea o potecă dreaptă, a durat ceva. Din poteca asta am ajuns în cea inițială, dintre parcare și punctul de belvedere. Așa că, recomandarea mea este ca după ce urci și admiri, să te întorci pe aceleași scări pavate, după care să faci dreapta pe drumeag. Vezi stâncile de la bază, faci poze, te plimbi, apoi te întorci fără trei kilograme de noroi după tine 🙂

Enjoy: seria de poze în albumul de pe Facebook!

*aceste fotografii minunate NU sunt editate și sunt făcute cu o cameră Sony RX10M II. Review-ul pe care l-am făcut aparatului foto îl poți citi AICI.