Sahara, experiență cu peripeții

După un drum atât de lung spre Sahara, abia aștepți o masă caldă și bună, să vină vasul marocan cu tajine au citron mai repede. Ne-am așezat la o masă la umbra palmierilor, fix lângă culturile de curmali. Dintr-o dată, vedem un grup de 20-25 de chinezi care stau pe terasa restaurantului și fac poze spre noi. Evident, începem cu glumele: „măi, dar ce frumoși suntem!”, „ce palmieri nemaivăzuți!” și tot așa. Da, la o privire mai atentă, văd, printre copaci o tornadă. O ditamai tornada de nisip!

Bun venit în Sahara!

Am sărit de pe scaun și m-am dus să fac câteva poze. Vântul începea să bată din ce în ce mai puternic și am propus să ne mutăm înăuntru. Chelnerul a zis să stăm liniștiți, că nu vine spre noi. Și așa a fost. S-a îndepărtat până ce parcă s-a evaporat pe câmpul auriu.

Nu am mai văzut o tornadă vreodată și nici nu mă așteptam să văd una, chiar dacă știam bine de faimoasele furtuni de nisip din deșert. Pe drum, vântul părea că s-a potolit și speram la vreme frumoasă.

Spre Merzouga, văd în partea dreaptă, departe, un nor de praf gălbui. Ca o ceață lăsată peste dealurile nisipoase. Numai că valul ăla palid se apropia din ce în ce mai tare. Eu, cu gura căscată, așteptam parcă să vină cât mai aproape. În nici cinci minute, am intrat într-o furtună de toată frumusețea, de șoferul a trebuit să încetinească mult, pentru că nu mai vedea drumul. Noi făceam poze în care se vedea doar…o ceață. Blur!

Wow, cât de cool! Bine… doar când stai în microbuz!

Ploaia din Rai

Din drumul principal se face o cărare la stânga, din Merzouga spre baza de campare a berberilor, locul de unde plecam pe cămile în deșert. Dar când am ajuns, am găsit niște bălți de parcă erau lacuri. Plouase atât de tare cu câteva minute înainte să ajungem, că nici măcar nisipul nu a avut cum să tragă asemenea cantitate de apă. Șoferii noștri au avut curaj să o ia pe acea potecă de pământ, iar noi speram doar să nu rămânem blocați pe acolo, că eram literally în mijlocul pustietății. Cu grijă, cu greu, am ajuns la o casă-cetate, unde ne puteam pregăti pentru plimbarea cu cămilele, pe un drum de aproape o oră.

Vântul se mai domolise, dar nu suficient. Așa că era tare incomod. Șoferii, prietenii noștri deja, ne-au ajutat să ne înfofolim cu turbanele – eșarfele de 5 metri lungime pe care le negociasem aprig pe marginea drumului cu câteva ore în urmă. Ne-au înfofolit bine, astfel încât să avem și o bucată peste ochi, să ne protejeze cât de cât de rafalele cu nisip.

Pe noi ne deranja vremea, berberii mai că țopăiau că a plouat în deșert, lucru foarte rar!

Hai, pe cai! Pardon…cămile

Cinci șiruri de cămile și cinci berberi care că le mâne ne așteptau. Păturile de pe șele erau îmbibate în apă de ploaie, cămilele erau fleașcă și…puțeau mai rău ca un câine care tocmai făcuse baie într-o baltă puturoasă. Îndată ce ne-am înhămat la drum, furtuna s-a intensificat din nou. Vântul bătea atât de tare la rafală că mă țineam cu toată forța mea cu mâinile de T-ul șelei și cu picioarele mai-mai că sugrumam săracul animal, ca să nu mă zboare de acolo, că m-ar fi găsit trei dune mai departe. Mi-am tras colțul eșarfei peste ochi, că era subțire și puteam să văd prin ea. Oricum îmi intra și în ochi nisipul, atât de fin și rapid, că gleznele pe mele goale și pur și simplu mă frigea la fiecare rafală.

Am mers așa cam trei sferturi de oră, până ce am ajuns la baza unei dune foarte abrupte. Gata, până aici a fost plimbarea. Ne-am uitat în jur – nimic! Noi și vântul.

Unul dintre berberi: „You must climb, the camel can’t!”

Whaaat? Și dă-i și urcă, făceam trei pași și alunecam doi, iar rafalele ne tot împingeau în dreapta. Când am ajuns în vârf, parcă simțeam că am cucerit Everestul, simțeam că-mi întorc plămânii pe dos de la efort și înghițit aer cu nisip. Iar de sus, în vale, am văzut și tabăra noastră: câteva corturi așezate în U și un cort maaare, nițel mai încolo. Toate corturile aveau între ele preșuri tradiționale, mărginite de felinare superbe, tipice Marocului. Wow, astea da corturi.

Și când vedem că de după dună apar și cămilele. Ăștia au făcut mișto de noi. În ultimul hal!

Noi, regii

După gluma mai mult sau mai puțin bună pentru vremea de afară, berberii ne-au primit cu semințe, stafide și ceai de mentă. Noi ne-am înghesuit sub un paravan, să ne ferim de vânt în timp ce ne scoteam nisipul: un kil din pantoful drept, un kil din pantoful stâng, trei kile din gluga hanoracului, alte cinci din buzunare. În urechi aveam nisip, în păr (deși avusesem turbanul), între degetele de la picioare, deși aveam șosete. Întrebarea era în vogă era: Unde n-ai nisip?

Furtuna s-a potolit, iar în cortul mare berberii ne-au servit o cină ca la restaurant. Cartofi, tajine de pui, paste cu roșii – toate fuseseră gătite la jar, în spatele cortului. Sucurile și apa fuseseră cărate de cămile, din orășelul Merzouga. Am avut de toate, inclusiv pâine. Ba chiar ș-o sticlă de vin și-a făcut apariția pe masă, la insistențele băieților. Cred că au dezgropat-o din nisip. Oricum, a fost cel mai prost vin pe care l-am gustat vreodată. Și cald. Nici măcar cu cola nu mi s-a părut băubil.

O seară de un milion de stele

După ce am mâncat, berberii au încins o petrecere la lumina felinarelor (încă mai bătea vântul și nu au putut face focul). Tarabanele au răsunat în toată valea iar noi am dansat, am privit, am învățat această artă alături de berberi. Distracția a fost în toi până când, rând pe rând, am început să cedăm din cauza oboselii.

Dar asta nu ne-a împiedicat să ne dăm cu placa (snowboard) pe nisip și să mai urcăm o dună că nu vedeam ce era în vârful ei – o motocicletă, la care cățelul taberei lătra de mama focului.

Corturile mari erau de șapte persoane. Sunt înalte și nu trebuie să te apleci înăuntru. Aveau chiar și două ferestre improvizate, o ușă cu fermoar și erau îmbrăcate în lână de capră, ce le ține izolate termic. Saltelele erau comode. Păturile erau moi și foarte călduroase, că nu am mai avut nevoie de geci.

Cum ieșai din acel U format din corturile denumite după diferite orașe din Maroc, aleea din preșuri ducea în dreapta, la un cort mai mic. Înăuntru, un hol mic cu gresie și două chiuvete. Cu două sticle de săpun lichid. În față, două uși în care erau – surpriză! – câte un vas de toaletă la care – altă surpriză! – puteai trage apa!

Ne simțeam ca la o tabără de lux. Și cam așa era.

Cum e posibil? Păi cei șase berberi de acolo, din asta trăiesc, doar din turism. Și aproape de Merzouga, în văi, pânza freatică este suficient de sus încât să găsești apă la maximum 10 metri adâncime, după spusele lor. Dar apa nu e potabilă. Apoi, au făcut și o fosă septică, după dună.

Noaptea, a început să se însenineze. O lună plină ne-a ținut companie și stelele strălucitoare care-și făceau apariția ici-colo, printre norii ce traversau repede valea noastră. Cu luna plină și cu norii, nu am putut vedea Calea Lactee – că și pentru asta e faimos deșertul Saharei. Așa că am motiv să mă întorc!

Răsărit auriu, printre dune

La 4:30 a sunat alarma. Nu știu dacă apucasem să dorm două ore, că avusesem mult de râs cu colegele de cort. Însă nu puteam rata așa ceva oricât de somn îmi era. M-am spălat repede pe față și am urcat repede în vârful celei mai înalte dune ce se înălța din valea în care stăteam. Soarele s-a lăsat destul de mult așteptat până a ieșit dintre dunele din față. Însă, când primele sale raze au inundat valea, toate culorile s-au schimbat din tenta aia de galben-cenușiu, într-un auriu strălucitor, ce contrasta perfect cu cerul de un albastru minunat.

Nu-mi venea să mai plec de acolo, dar berberii au strigat după noi: „Time to go!”

Și am încălecat iar pe-o șa și ne-am întors la bază, de data asta pe o vreme frumoasă, pe răcoare, pe un timp numai bun ca să ne bucurăm de o plimbare cu cămila exact așa cum trebuie.

Vezi o selecție de fotografii din Sahara aici!

– va urma-

Nu pierde nimic:

Corina Matei

„Cu toții călătorim într-un fel sau altul. La 100 de kilometri de casă sau la peste 10.000. Mai des sau mai rar. Cu siguranță, mereu diferit. De ce călătorim? De dragul de frumos și din curiozitatea de nou. Să simțim, să fugim, să trăim emoții. Să creștem și să ne bucurăm din adâncul sufletului de tot ce are lumea de oferit!”