Relația lor cu călătoriile e încă firavă. Dar există și aduce multă bucurie… asta, sigur, după muuulte insistențe și „hai-hai-hai să mergem!” care se transformă, indubitabil, în timp de calitate petrecut împreună. 

Când eram mică, toate concediile, vară de vară, le stabileau fără echivoc la Predeal. Și au ajuns, odată ce-am mai crescut, să cutreiere și alte zone din țară, în road trip-uri ce i-au purtat prin pasuri și păduri, pe creste și coline, dar și prin sate uitate de lume sau centre de orașe istorice. 

Au scăpat de ideea că făcutul bagajelor e o corvoadă. 

Apoi au descoperit Veliko Târnovo, Budapesta, Sofia și Istanbul. S-au obișnuit cu ideea de drum mai lung de trei ore. După care, când m-am făcut eu mare, după multe tratative și răzgândiri – ba că-i prea departe, dar cum să nu văd elefanții; ba că-i prea scump, dar cum să nu cunosc alte lumi – au zburat până în Kenya. 

Au scăpat – cumva – și de frica de avion. 

Cu fiecare pas, relația lor cu lumea crește prin curiozități, dorință de explorare și entuziasm. Acum văd și ei călătoriile cu alți ochi. Cu suflet.

„Mi-am schimbat complet conceptul de sărăcie” – a zis mama după vreo patru zile în Kenya.

„Și? Unde mai plecăm data viitoare?” – a zis tata în mijlocul zborului de nouă ore spre casă.

Au renunțat și la teama de „departe”.

Pentru mine, astea sunt diamante ascunse într-o matrioska bine lipită și odată prea greu de desfăcut – pentru că așa era și atitudinea lor acum ceva ani când venea vorba de plecat (mai) departe. Iar acest „departe”, cu timpul, a devenit așa cum trebuia să fie: un concept atât de relativ și mai ușor de îmbrățișat. Îmi amintesc vremurile în care Sovata era „așa de departe”, iar acum ajungem la concluzia că un tur de 3.400 de kilometri e „ok”.

Relația lor cu călătoriile e încă firavă. Iar ritmul lor propriu e decisiv. „Alergăm prea tare!”.„Stăm prea mult acolo, mă plictisesc!”, „Mai vreau acolo!” – sunt ca niște ace de cusut care încep să creeze propriul model pe o pânză. Și uite cum creionăm pe o hartă un circuit subiectiv echilibrat, în care „și aia – și aia – și aia” să fie prioritățile care ne vor face vacanța mai frumoasă. 

Relația lor cu călătoriile e încă firavă. Iar reacțiile ce se clatină spre extreme crează mereu o conexiune în plus cu plimbările. „Eu nu mai vin aici, nu simt destinația” spus sincer de tata e un alt fel de pas înainte în ceea ce privește momentele alese pentru a descoperi un anumit loc. „Plimbă-te, că vine sfârșitul lumii și te **** pe ei de bani!” – a fost mereu filosofia mea de viață pe care am trăit s-o aud pusă în cuvinte chiar așa de mama.

Relația loc cu călătoriile e încă firavă. Bucuria e că există.

 

Ver esta publicación en Instagram

 

Una publicación compartida por Cory Matei (@corymatei)