Hărțuiala nu e o joacă de copii

0
Hărțuiala nu e o joacă de copii

”Lasă-i, sunt copii, se joacă!” Adesea da! Dar te-ai întrebat vreodată dacă greșești? Dacă nu-i doar o joacă? Și dacă un copil lipsit de apărare suferă adânc din cauza celorlalţi?

Azi îi ia pixul, mâine stiloul. Poimâine îi ia manualul, iar ziua următoare aruncă cu ghiozdanul lui pe jos. Nu trece mult timp și îl îmbrâncește. Apoi îl lovește de-a binelea, cu toată forța!

E comportament ostil, intenționat și repetitiv, în care un copil este umilit, etichetat și tachinat din diverse motive, se numește bullying. Termenul vine din limba engleză și se referă la hărțuirea de orice fel a unui copil vulnerabil.

Fenomenul acesta îl găsim peste tot, nu are frontiere sau cauze stricte. Îl întâlnim cu precădere în mediul școlar, apoi acasă sau în cercul de prieteni.

Ce este bullying-ul?

Ca să înțelegem mai bine fenomenul bullying, am stat de vorbă cu Cătălina Florea, președinta Asociației Telefonul Copilului, care se ocupă cu rezolvarea acestor cazuri. Am aflat că bullying-ul îmbracă mai multe forme de abuz: violența verbală, violența non-verbală, abuzul emoțional sau violența fizică. Ea susţine că nu orice copil este victima bullying-ului. Numai copiii vulnerabili și cei care nu se pot apăra sunt ținte. Un copil poate fi hărțuit zilnic de o persoană sau de un grup din diverse motive: probleme medicale, familiale, sociale, financiare, estetice etc.

Când există derapaje și lucrurile nu sunt oprite la timp, ele escaladează. ”Excluderea și umilirea reprezintă o lovitura psihologică foarte mare, pe care noi nici măcar nu reușim să o estimăm și nu o luăm în considerare când vine vorba de copii. Ce nu realizăm sunt efectele pe termen lung:  pierderea încrederii în sine, introversie, alienare, teamă, retragere, furie, răzbunare. Agresiunile afectează sănătatea copilului, apar tulburări de comportament și probleme emoționale”, mi-a spus doamna Florea. Şi asta nu e tot… „Consecințele sunt dramatice când nu se evaluează corect efectele. Adulții spun că e o joacă de copii și e normal sa fie conflicte. Dar s-a ajuns la cazuri drastice: abandon, automutilare sau chiar suicid.”

Problemele pleacă din familie

Copiii vin cu un bagaj din familie, la care se adaugă cel din școală și din cercul de prieteni. Unii copii învață hărțuirea în familie, când adulții nu-și dau seama că violența fizică îi afectează emoţional, chiar dacă nu e îndreptată împotriva lor. Alți părinți îşi educă odraslele prin violență și abuz emoțional, care înseamnă tot bullying. Aici se învață și de aici se preia acest comportament deviant.

”Părinții ar trebui să fie cei mai buni prieteni ai copilului, să poarte discuții în care să aibă acces la informații, la ce li se întâmplă, la ceea ce simt. Șantajul nu ajută, îi face pe cei mici să se închidă și mai mult în ei”, a punctat doamna Florea. Trebuie să ţinem cont că cei agresaţi nu vor să vorbească de frică. Așa cred se apără de și mai multe umilințe.

Copiii și părinții caută ajutor

Sute de copii hărțuiți caută ajutor la Telefonul Copilului, la 116 111. Aici sunt ajutați de către specialiști să învețe să se apere singuri: prin încrederea în ei înșiși. “Mulți caută să vorbească, simt o nevoie acută de comunicare deoarece sunt ignorați de părinți,” a recunoscut Cătălina Florea.

La Telefonul Copilului şi adulții caută sprijin: „Primim apeluri și din partea părinților și observăm că partea de relaționare este din ce în ce mai redusă. Părinții se plâng că nu știu unde și când s-a produs această ruptută și de ce. Alții spun că au trecut ani de când nu au mai simțit o relație apropiată față de copilul lor. Asta se întâmplă când nu reușești să ții pasul cu copilul tău, adică zilnic, prin orice discuție.” Ajunşi sa aibă de-a face cu bulllying-ul, “tot mai mulți adulți nu se uită la cauze, ci vor să rezolve problema, ceea ce este greșit! Ei trebuie să identifice întâi cauzele care au condus la problema copilului, ca să obțină rezultate pe termen lung. Iar alţi părinţi cred că problema se va revolva de la sine, dar este fals; ea se acutizează.”

Cazuri grave

Cătălina Florea mi-a povestit și despre cazuri extreme, de care nu duce lipsă: ”când lucrurile merg prea departe, nu mai poți lucra cu copilul de forma unei încurajări. El a devenit prea vulnerabil și are nevoie de ajutor specializat. Încercăm să convingem copilul să ne lase să luăm legătura cu părinții. Am avut situații în care am cerut intervenția specialiștilor. Alte dăți, nu am încheiat apelul până când asistentul social sau psihologul nu a ajuns la fața locului. Am avut situații de viață și de moarte”, şi-a amintit doamna Florea. ”Am avut și cazuri grave, în care a fost necesară intervenția autorităților, când copilul a fost luat cu salvarea de la școală, și era clasa întâi. Din păcate, am avut de-a face și cu situații drastice: agresorul, un băiat de liceu, a fost mutat la altă școală fără să i se explice de ce. El nu și-a dorit asta și s-a întors să se răzbune. L-a ucis pe elevul din cauza căruia credea că a fost mutat disciplinar.”

Rezolvarea problemei

Trebuie lucrat separat cu ambele părți. “Consilierea psihologică este o soluție. Poate că și agresorul e victimă în propria familie. El nu trebuie pedepsit, ci doar sancționat, nu înainte să i se explice unde și de ce a greșit.” Mai mult, părinții nu trebuie să rămână indiferenți dacă micuţul lor pățește ceva la școală. Lucrurile trebuie spuse!

Printre efectele fenomenului bullying, s-au înregistrat:

depresii şi tulburări de comportament (33.15%),
excludere şi dificultate în relaţionare (29.78%),
gânduri suicidale (15.17%),
frică şi anxietate (12.92%),
criză de identitate (4.49%),
criză de singurătate (4.49%). 

Indiferența de acasă

Damian este victimă a bullying-ului în școală. Nici părinții nu-l ascultă. Așa că a cerut ajutor la Telefonul Copilului:

„Bună ziua! Am sunat să vă povestesc de pasiunea mea, cursele de mașini. Mă puteți asculta? Părinții mei nu vor să mă asculte. Mama îmi spune să tac, pentru că o doare capul. Dacă vorbesc mult și vă doare capul, să-mi spuneți, da? Colegilor nu vreau să le vorbesc despre pasiunea mea pentru că nu mă înțeleg. Unii sunt foarte răutăciosi: mă înjură, râd de mine, îmi arată semne obscene, îmi aruncă ghiozdanul pe jos, îmi mănâncă pachetul și mă lovesc. Am încercat să-i ignor. Mie nu îmi place să vorbesc urât. Sufar mult când ceilalți fac asta, însăa nu le-am spus părinților pentru că ei nu vor să mă asculte. Mai demult, atunci când un copil a dat în mine, i-am spus tatălui meu care mi-a zis: <Dacă dă în tine, dă și tu.> Dar nu l-am ascultat….nu e bine să faci asta.

Doamna învățătoare îi ceartă, însa ei tot răi sunt…Doar când mă duc la taekwondo mă simt puternic ca un pilot de curse! Acolo mă înțeleg bine cu colegii. Sper că nu v-am obosit, nu?” Asta a spus un băieţel de doar 10 ani.

Violența se învață în familie

Alina Badea, profesoară de engleză în cadrul unei şcoli particulare, vede cazuri multe cazuri de violență, pe care nu le lasă să treacă neobservate. Mi-a povestit că are în școală un copil de opt ani, cu părinți înstăriți și foarte ocupați. Băiețelul își petrece 12 ore în școală. ”Încă de la cinci ani avea episoade de violență. Atunci i-a dat cu pumnul în gură unei fetițe și i-a scos un dinte. Apoi, când a venit aici în școală, m-a lovit în abdomen pentru că n-am vrut să fac ca el.” Copilul este violent zilnic, iar atacurile lui se îndreaptă spre cei mai neajutoraţi. „Nu contează dacă sunt băieți sau fetiţe. Se joacă urât, îi amenință că îi bate, apoi îi lovește. Am vorbit cu părinţii şi tot timpul îi caută scuze şi motive. Dau vina pe mine penrtru că nu am găsit o abordare potrivită pentru el.” Însă nici acasă lucrurile nu sunt roz. Băiețelul a rupt o stinghie de la ușa bucătăriei, iar mama lui a fost chemată la școală. „Mama lui l-a împins într-un colț și l-a pălmuit pe hol, de față cu mine și cu colegii lui.”

Cazul nu este unul singular. Doamna profesoară are în clasă un copil hiperactiv. A încercat să stea de vorbă cu părinții, pentru a găsi cea mai bună soluție pentru el. Părinții văd hiperactivitatea lui ca pe ceva negativ, iar tatăl îl bate „că aşa a pomenit el din familia lui. Dacă elevul nu-şi face temele, a doua zi vine cu urme de curea.” Băiatul era cuminte, dar a început să fie violent cu timpul. Are copii pe care nu-i suportă, iar odată și-a ameninţat colegul că îi taie gâtul cu un echer. Pe de altă parte, băiatul este traumatizat: „M-a rugat la un moment dat, cu toate că eu am o atitudine foarte calmă cu ei, să nu-l bat, pentru că greşise un exerciţiu. Mi s-a părut de-a dreptul şocant.”

Alina Badea ştie că educaţia nu intră în totalitate sub aripa cadrelor didactice, iar părinţii trebuie să colaboreze spre binele copiilor: “Părinții trebuie să știe că noi, profesori sau educatori, nu avem multe soluții la îndemână. E adevărat că mulți nu sunt pregătiți să facă față unor astfel de cazuri. Când experiența de lucru cu copiii și atitudinea față de ei nu-și spune cuvântul, nu ai voie să le faci nimic. Nu putem nici să-i dăm afată din clasă, că nu sunt supravegheaţi şi noi răspundem. În pauze, încercăm să-i ţinem cât mai mult în clasă. Iar în afară de sunat părinţii și exmatricularea de trei zile, nu avem ce face, mai ales când adulții refuză să ne ajute.”

Copilul ca soldat!

Lucian este un băiat de 16 ani, care și-a găsit sprijinul la Telefonul Copilului. El a povestit că de doi ani, „fiecare zi petrecută la școală este o provocare. Școala este pentru mine o lume în care îmi imaginez că sunt un cavaler și trebuie să mă apăr de inamici. Mi se adresează cuvinte urâte, ca de exemplu: “gunoi de om”, “retardat mintal”, “țigan împuțit”. De câteva săptămâni, am început să primesc mesaje de amenințare pe telefon și pe Facebook. La început mi-a fost greu și eram foarte stresat. Astfel, am acumulat foarte multe absențe, am luat note mici și am rămas repetent. Acum încerc să le ignor.” Părinții lui Lucian s-au adresat dirigintelui și directorului școlii, însă nimic nu s-a schimbat.

Doamna profesoară, Alina Badea, cunoaște un caz trist al altui băiețel: „E un copil foarte isteț, dar rezultatele i-au scăzut din cauza relațiilor cu colegii. Un coleg i-a spart nasul cu o sticlă, a fost înţepat cu un creion în mână, a fost ameninţat cu foarfeca. Mama lui nu a reuşit încă să-l mute. Situația e scăpată de sub control, iar cel care-l agresează nici măcar nu a fost sancţionat pentru toate astea.”

Lupta cu morile de vânt

Ana Maria este o mămică ce a ajuns la capătul puterilor. Nu mai știe ce să mai facă să-și scape fiul, pe Mihnea, de hărțuirea fizică și psihică din partea unor colegi. A fost la învățătoare, la directoare, a sesizat inspectoratul, a dat declarație și la poliție și toți dau din umeri sau găsesc motive să nu intervină. La școală, toți dau vina pe Mihnea. E mai simplu așa pentru toată lumea. Etichetat ca prost de către colegi, dar și ca mincinos și copil-problemă de către cadrele didactice, Mihnea nu mai știe ce să mai facă să-i fie bine, să-și facă prieteni sau, dacă nu se poate, măcar să fie lăsat în pace.

De când a început anul școlar în alt colectiv, în clasa zero, viața lui Mihnea s-a schimbat. E cel mai mic din clasă. E sensibil, energic și foarte inteligent. Adoră deseneze. Dar învățătoarea și unii colegi nu l-au apreciat niciodată. Când a povestit acasă e jignit sau lovit și mama sa întreba despre asta la școală, învățătoarea spunea, simpu, că minte.

Băiatului i se întâmplau deja prea multe: i-au cerut bani, i-au scris cu pixul pe haine, l-au udat de fiecare dată când s-a dus la baie. Ana Maria s-a dus la școală după fiecare întâmplare cu speranța că va rezolva ceva. Învățătoarea nu era pregătită gestioneze astfel de situații și a vrut să le ascundă în spatele lui Mihnea. Şi a dovedit-o în repetate rânduri. Într-o zi pe la 10:30, ea a sunat-o pe Ana Maria de față cu ceilalți copii „să vin să-mi iau băiatul de la școală, că se comportă urât și şi-a speriat colegii. L-am cerut pe Mihnea la telefon, care mi-a spus că doamna i-a vorbit urât.” Iar educatoarea l-a făcut atunci mincinos de față cu toată clasa și cu ea în telefon.

Ana Maria a fost revoltată deoarece un alt băiețel era, încă de la început, problema în clasă. El se purta violent cu toți copiii: fete, băieți, nu conta motivul. „Mihnea tot timpul îmi povestea că Dan l-a făcut prost, că Dan l-a împins, că Dan i-a luat ghiozdanul, că l-a lovit, că i-a luat penarul, că i-a dat jos hăinuţa de pe scaun…diverse. Cât să reziste şi Mihnea, că e şi el un copil… Dan îl aleargă pe scări, îl stropeşte, îl bagă cu capul în chiuvetă.” Mihnea i-a spus toate aceste lucruri învăţătoarei, însă ea a ridicat din umeri şi iar a refuzat să-l creadă. Îl numea mincinos şi atât.

Lucrurile au degenerat repede, iar Mihnea a venit de două ori acasă cu ochelarii sparţi. Atunci, învăţătoarea a spus că ea nu se mai bagă în joaca copiilor. Ana Maria a vorbit cu mămica lui Dan, care a dat toată vina pe Mihnea, că el îl bate pe fiul ei. Deşi Mihnea e cel mai mic din clasă, iar Dan ia lecții de judo.

La scurt timp, Mihnea iar a venit supărat acasă: “eu m-am dus la toaletă şi când am ieşit de acolo, m-am întâlnit cu colegii mei. Nu ne-am jucat. M-a luat fiecare de câte-un picior şi de câte-o mână, m-au zdrăncănit şi m-au trântit de gresia din hol. Am strigat după doamna, dar unul s-a dus la ușă țină de şase. Am fost să-i spun şi a ridicat din umeri.” După alte discuţii în van cu învăţătoarea, Ana Maria a cerut caseta cu înregistrarea video, care nu i s-a arătat până în ziua de azi, ceea ce îi dovedeşte că are dreptate.

După acest episod, Ana Maria a apelat la Asociaţia Telefonul Copilului, unde este susţinută necondiţionat şi ajutată cu sfaturi. A sunat la Protecţia Copilului, la Poliţie, la Inspectorat. După două luni a început să primească şi răspunsuri.

În martie, Mihnea a venit bucuros acasă, că doamna i-a dat voie să se ducă cu trenuleţele la şcoală. „A fost ideea lui să se ducă a doua zi mai devreme ca să le monteze şi să le facă o surpriză colegilor, a sperat că aşa îşi va face prieteni.” În acea dimineaţă, pe Ana Maria a sunat-o un părinte: “Doamnă, Mihnea plângea rău de tot că iar l-a lovit Dan, i-a luat trenuleţele şi i le-a aruncat pe jos. Eram de faţă când mi-am dus copilul la şcoală.” Dan i-a dat un pumn în ochi şi i-a spart pentru a treia oară ochelarii! La școală, tot Mihnea a fost vinovat.

Iar după ce toată lumea l-a acuzat pe băiat că la el ar fi problema și că ar avea ADHD, Ana Maria a fost cu el la trei psihologi, care i-au spus că singurele probleme sunt cele de adaptare, din cauza colectivului. Copilul este foarte inteligent, peste medie şi din cauza asta nu reuşeşte să se adapteze. I s-a recomandat ca, pentru binele copilului, să fie mutat la altă şcoală.

Ana Maria nu-l poate muta pe Mihnea până nu se termină anul, a încercat din răsputeri: „Sunt legată de mâni şi de picioare şi trebuie să rămân la această şcoală până se termină anul şcolar. Nu pot să-mi permit să-mi distrug copilul într-o astfel de clasă!”

Sesizările ei continuă să facă înconjurul instituțiilor și nimeni nu-și asumă responsabilitatea. „Se pare că nu este de competenţa nimănui rezolvarea problemei. Şi, din păcate, Mihnea nu e singurul care trece prin asta. Acolo sunt și alți copii afectați, dar părinţii nu fac nimic, spun că nu au timp. Se pare că noi suntem incapabili să rezolvăm situaţiile astea şi să-i facem să se împrietenească.”

Bullying-ul nu are granițe

Bianca s-a întors din Spania, unde a studiat șase ani. A apelat la Telefonul Copilului, deoarece colegii nu o acceptau pentru trecutul ei diferit. „Am revenit în țară în decembrie și am fost înscrisă la școală. Colegii de clasă au devenit răutăcioși și mă numeau în diverse feluri: <Călătoarea>, <Melcu>, <Morena de România>. Începusem să-i urăsc și să urăsc faptul că ne-am întors. Nu le-am spus părinților, pentru că ei erau fericiți de revenirea în țară. N-am mai mers la școală câteva zile, până când mama a aflat. A venit la școală și a discutat cu profesorii și cu diriginta despre situația mea. Mie nu mi-a spus nimic, nu m-a certat, nu m-a interogat și nu m-a pedepsit.

Apelativele jignitoare venite din partea colegilor nu au încetat, iar într-o zi, unul dintre colegi mi-a spus că îmi cumpară el bilet spre Spania, numai să plec. Atunci am discutat pentru prima dată cu mama și am rugat-o să mă mute la altă școală. Ea nu a fost de acord și mi-a spus să nu fug, că ei nu se vor opri, iar modul în care le răspund și îi înfunt va face diferența.” Așa că la Telefonul copilului a întrebat și a aflat cum să facă acest lucru pentru a ieși învingătoare din această situaţie.

Tipuri de bullying și în ce măsură se regăsesc:

• bullying fizic – 45.72%,
• bullying verbal – 22.86%,
• bullying emoţional – 15.24%
• bullying relaţional – 14.28%
• bullying online – 1.90%.

Expresii care îi rănesc pe cei din jur:

  • “De ce stai de vorbă cu bufniţa asta, nu te sperii când o vezi?”
  • “Când trec pe lângă tine, să te uiţi în jos, că altfel ţi-o iei!”
  • “Eşti cel mai prost din clasă, de-asta stai în ultima bancă!”
  • „Prietene, uită-te pe cer, îți pleacă familia în străinătate!”
  • „Dacă aveam fața ta, îmi dădeam părinții în judecată!”
  • „Uite, plouă! Nu te duci să faci baie?”
  • „Poc! Ce s-a auzit? Ți-a căzut cortul?

Acest material a apărut în numărul de octombrie 2015 al revistei Femeia.

Mulțumesc Asociației Telefonul Copilului pentru susținerea acordată în realizarea acestui material.

Ai nevoie de ajutor? Sună acum la 116 111!

(!) Numele copiilor au fost modificate pentru protejarea identității.

Comments

comments

LEAVE A REPLY