Vreau să-mi văd ţara, însă autorităţile îmi ascund obiectivele

2
Vreau să-mi văd ţara, însă autorităţile îmi ascund obiectivele

Îmi place să mă plimb, să văd, să umblu. Îl consider mai mult de cât un hobby care mă face să mă simt bine. Ştiu doar că e ceva la care nu pot renunţa. Pentru asta muncesc. Nopţi în şir pierd ca să îmi fac planul de călătorie perfect, astfel încât să nu rartez niciun punct important, apropiat de locurile prin care trec.

În România am făcut trei tururi complexe, de patru, şase, respectiv opt zile. Am umblat mult prin Transilvania, Banat, Maramureş şi Muntenia. Am plecat întotdeauna pe drum cu foile ce reprezentau toată documentarea mea – poate un defect profesional – despre locuri, muzee, obiective geografie, rezervaţii naturale. Şi de fiecare dată, din acea listă, abia ca am putut bifa puţin peste jumătate. De ce? Pentru că nu există indicatoare turistice ca eu, vizitatoarea, interesata, curioasa, să pot ajunge la destinaţie.

Obiectivele există şi sunt prezentate pe internet, chiar pe site-urile primăriilor de care aparţin şi ei dau un loc aproximativ în care se află. Ajunsă în teren, constat că nu pot ajunge. Localnicii dezinteresaţi nu ştiu sau nu vor să spună, puncte de informare turistică rar există şi uite cum ajungem să facem un turism la întâmplare, pierzând mare parte a timpului căutând…indicatoare!

Şi chiar dacă nu le cauţi; mergi pe un drum naţional fără să ştii pe lângă ce treci. Şi te asigur că treci pe lângă locuri unice şi minunate în România:  Cimitirul Celtic din Maramureş, Rezervaţia de Zimbri Negrea, Muzeul Locomotivelor cu Abur din Sibiu, Băile Romane din Geoagiu, Mlaştina Beneş – sunt doar câteva locuri despre existenţa cărora puţini au auzit. 

În urmă cu doi-trei ani, când Elena Udrea îndeplinea funcţia de ministru al Turismului, ţin minte că s-a investit enorm pentru montarea a câtorva mii de indicatoare spre obiectivele turistice importante. Eu nu le-am văzut. Cele pe care le-am găsit erau în anumite comune, care alegeau să îşi promoveze sau nu potenţialul turistic. Drumurile naţionale au rămas pustii.

Lipsa existenţei indicatoarelor de informare turistică este o mare problemă – şi gravă – în România. Numai dacă ne gândim la turiştii străini pe acre atât ne chinuim să îi chemăm… Ei unde se duc dacă vor să se plimbe singuri? Pe cine întreabă? Ei văd doar indicatoarele care da, există: cele spre mănăstiri şi biserici (montate, cel mai probabil, de Ministerul Culturii şi Cultelor). Nimic altceva! Din lungile mele plimbări pe câteva mii de kilometri pe drumurile patriei, am observat sute de indicatoare de acest fel. Orice schit, biserică, mică sau mare, importantă sau nu, la 500 de metri sau la 30 de km de drumul principal, este semnalizată. Bine, ca turist vezi una, două, trei, dar poate vrei să vezi şi altceva…neindicat. Că poate nu faci turism religios. Dar autorităţilor le este indiferent.

Prin acest handicap al societăţii româneşti, nu ne promovăm ţara, nu îi lăsăm pe alţii să o descopere şi nici măcar pe noi înşine. Este frustrant şi enervant să te învârţi după ceva ce vrei să vezi, ştii ca există, ai vazut poze pe internet, dar nu-l poţi găsi în spaţiu. La fel de frustrant e să ajungi acasă şi să descoperi că ai ratat ceva impresionant pentru că…n-ai ştiut ca există. Păi de unde să ştii?

Noroc că Palatul Parlamentului, o urâţenie monumentală a comunismului, este suficient de mare încât să se vadă chiar şi din spaţiu!

Comments

comments

LEAVE A REPLY