Unde să fug de pe sâmbătă pe duminică ca să nu pierd două zile pe drum, să am și ce vedea și să nu rămân blocată pe DN1? După câteva ore de studiat Google Maps, am decis: în județul Buzău, la Gura Siriului!
Mai trecusem în trecut pe acolo pe drumul spre Brașov dinspre Buzău și mi s-a părut o zonă superbă. Așa că, sâmbătă dimineață deja eram pe drum, pe traseul A3 – Drăgănești – Fulga – Mizil – Merei – Berca.
Undeva, pe drum:
Alo, vulcanii noroioși?
Pe drum, dintr-o discuție în alta cu prietena mea de aventură, am ajuns la concluzia că niciuna dintre noi nu a fost la vulcanii noroioși. Am fost reținută inițial, că mai încercasem într-o vară și nu am putut intra, că plouase de dimineață. Iar doamna de la bilete a zis că nu se poate, că ne afundăm în noroi. În plus, drumul până acolo e destul de prost și nu voiam să-l bat degeaba. Așa că am căutat pe Google numărul de telefon (0744/554/553) și am sunat să verificăm situația.
Un domn cumsecade ne-a spus că putem vizita, că e deschis și că ne recomandă să mergem la Pâclele Mici, că vulcanii de acolo sunt mai activi în această perioadă decât cei de la Pâclele Mari.
Zis și făcut, așa că de la bifurcația cu indicator către Rezervația Pâclele Mari, noi am mers drept. Drumul a devenit din ce în ce mai prost. Peste aproape doi kilometri, am ajuns la un panou: Pâclele Mici 500 m și o săgeată în dreapta, spre un deal pe care nici vara nu sunt sigură că se poate urca chiar și cu un 4×4. Parchez mașina pe marginea drumului și urcăm la pas prin toate noroaiele. Dar asta era doar un preview pentru ceea ce ne aștepta.
Bună ziua… Pâclele Mici?
Nimerisem la fix chiar dacă era pustiu. Nenea de la casa de bilete improvizată a fost încântat că vadă picior de om pe acolo la sfârșitul lui ianuarie. Am plătit 4 lei intrarea în rezervație și, că tot era liber, l-am avut și ghid. Ne-a arătat pe unde e mai puțin noroi. 🙂
Am găsit aici un peisaj atipic, cu bălți ce bolboroseau mai lent sau mai acid, cu movile de pământ țuguiate, cu mici vulcani ce scuipau un noroi foarte lipicios (a trebuit să ne curățăm ghetele după vizită, da?) și cu muuult noroi pe fiecare pantă, ce ne punea în pericol de cădere la fiecare pas.
Am aflat că gazele vin de la 3.500 de metri adâncime, iar în drumul lor antrenează apa din pânzele freatice, marenele și argila, așa ieșind la suprafață noroiul lichid. Evident, am băgat degetul într-un vulcan și, spre surprinderea mea, apa nu era caldă! Ci are o temperatură constantă de 5 grade, indiferent de anotimp (așa ne-a spus ghidul).
Peisajul ca de pe Marte a meritat toate kilogramele alea de noroi cu care ne-am întors până la mașină. Noroiul ăla gras și lipicios, ce stătea pe ghete până la glezne, nu voia să rămână nici pe smocurile de iarbă, nici pe zăpadă, nici pe asfalt. Ufff!
Babele de la Ulmet
Nu am mai trecut și pe la Pâclele Mari, am lăsat rezervația asta pentru vara viitoare. Am coborât în Berca și am mers pe DN10, unde am făcut dreapta spre Lunca Frumoasă. Mai sus, am găsit un indicator la stânga spre Ulmet. De aici, un drum și mai prost. Abrupt, cu multe porțiuni de gheață de am zis că acolo rămânem și mai ieșim la vară. Noroc cu o mică intersecție, unde am dat mașina din drum și am stat de vorbă cu un localnic. Ne-a zis că nu mai e mult și că putem lăsa mașina la el în poartă.
Dar știți ce înseamnă „nu mai e mult” la țară? Cred că am mers peste un kilometru până la faimoasa cumpănă din vale. Acolo, și o salcie bătrână care deschide o poiană luminoasă. Am traversat poiana și o potecă, săpată în deal de localnici sub formă de trepte, cu balustradă de lemn instalată, ne-a dus sus, direct în vârful dealului, la faimoasele pietre tămăduitoare.
Nu știu dacă legendele sunt adevărate sau nu, dacă pietrele se plimbă pe acolo după cum au chef (de aceea se numesc „pietrele vii”) sau dacă mai cresc câte puțin în fiecare noapte. Da, te încarcă cu energie, că noi ne-am înveselit imediat când le-am zărit, după atâtea trepte! 😀 Cert e că am tot studiat una dintre pietre ce semăna cu o farfurie zburătoare și nici că am înțeles cum stă. Înclinată, parcă tăiată la bază, fără să alunece în vale. Formele de microrelief uimesc. Sunt nisipoase, cu forme perfect ovale sau nonconformiste. Am găsit și „portalul magic” prin care nu m-am sfiit să trec. Na, copil în vacanță!
*** Dacă drumul era mai bun și nu era acoperit de porțiuni de gheață, am fi mers în sus, spre Colți, ca să vedem Muzeul Chihlimbarului, singurul de acest fel din țară – iar apoi să ieșim spre Valea Lupului. Dar l-am lăsat pe vară 🙂
La Fântâna lui Mihai Viteazul
Și uite-ne înapoi în Măgura deci, spre monumentul de referință. Și când să ajungem, pe partea dreaptă, vedem zeci de mașini oprite în fașa Complexului Turistic Măgura. Am oprit repede și noi, că nu mai puteam de foame. Un restaurant de trei stele, aproape plin, platourile arătau foarte bine. Meniu bogat, dar, pentru mine, decizia a fost simplă….doar eram în Buzău, nu? Cârnați de Pleșcoi și cartofi prăjiți! Mmmm, delicioși. Iar nota de plată, nimica toată față de orașe!
Pe lângă fântână am trecut cu burta plină, greu să mai stăm acolo la poze. Numai Mihai Viteazul a fost mai viteaz și a poposit aici cu oastea sa, în octombrie 1599. Monumentul a fost construit în 1985, cu ocazia a 375 de ani de la trecerea conducătorului spre Transilvania. Monumentul a fost făcut de George Coman, unul dintre fondatorii taberei de sculptură din Măgura.
„E pod, nu leagăn!”
Nope, nu o să înțeleg asta vreodată! Știți obsesia mea pentru podețele alea lungi, pe cabluri sau funii? Eh, am pus o frână sănătoasă chiar la ieșirea din Păltineni, spre Nehoiu, pentru o frumusețe de pod pe care l-am văzut din drum! M-am bâțâit cât am putut, apoi am fugit spre cazare.
La Gura Siriului
Lacul Siriu, un baraj artificial pe râul Buzău, arată incredibil mai ales când e soare. Lacul se întinde printre dealurile line.
Despre el, am găsit că este al doilea baraj de anrocamente ca mărime din țară, după Barajul de la Gura Apei, al cincilea din Europa şi al doisprezecelea din lume. Barajul a fost construit între 1975 şi 1994 şi a fost realizat după o metodă inovatoare în acel moment: fără ciment, numai din pământ, piatră, steril şi argilă. Nu vă mai dau detaliile alea comuniste cum vatra vechiului sat a fost inundată pentru acest proiect măreț. Să ne bucurăm doar de peisaj, zic.
Cascada Cașoca
Chiar mai jos de baraj, se face un drum către Cascada Cașoca, cunoscută și ca Pruncea. E la doar șase kilometri de drumul principal. Fiindcă am fost în ianuarie, am avut parte de unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am parcurs vreodată. După doar doi kilometri, drumul a rămas acoperit de zăpadă, care puțin mai sus a devenit impecabilă. Drumul urcă lin, așa că nu am avut probleme cu deraparea.
Peisajul ne-a lăsat cu ochii mari și cu zâmbetul pe buze. Am intuit imediat unde era cascada, mai multe mașini erau deja parcate acolo. Dar există și un indicator mic pe copac. Am mers în vale, apoi am coborât niște scări extrem de incomode. Și iată-ne la o cascadă înghețată în proporție de 70%! O minunăție a naturii!
Spre capitală
Am mers pe DN 10 până în Cislău, apoi am făcut dreapta spre Buda Crăciunești. Din dorința de a scurta numărul de kilometri, dar și de a merge pe drumuri noi, am stat vreo 15 kilometri fără asfalt, trecând așa un deal, pe un drum cu serpentine. Am mers cam în 20km/h, că mi-e milă de mașina mea. Asfaltul a început fix la indicatorul cu județul Prahova. Am trecut prin Sângeru (unde am văzut și noua modă a ușilor de intrare în palate), Urlați (da, aici sunt și cramele alea faine), Drăgănești, apoi A3.
Planuri
Dacă mergeți pe aici și stați mai mult, vă spun deja ce am lăsat pe alt weekend, dar din vară: mergem la Pâclele Mari, la Gura Teghii (e un pod d-ăla foarte fain acolo), la Colți – Muzeul Chihlimbarului, la Lacul Vulturul, la Complexul Rupestru Aluniș, pe Platoul Meledic și Munții de Sare, la Conacul Grigorescu, la Focul Viu, la Sărata-Monteoru și, evident, la Pleșcoi ca să luăm masa! Dacă mai știți și alte locuri drăguțe din județul Buzău, aștept sugestii! 🙂
*Am stat excelent la Pensiunea Mioara – Stați aici dacă vreți o cazare bună, ieftină și cu o gazdă extrem de primitoare.
Vă las cu mai multe fotografii:
Publicată de Cory's Blog pe Vineri, 2 Februarie 2018