O fugă la Șapte Scări

0
O fugă la Șapte Scări

Ce-mi mai place când vremea ține cu mine! Așa am putut ajunge în Canionul Șapte Scări, unde nu am apucat să ajung de când l-au renovat ultima oară!

La Șapte Scări mai fusesem de vreo cinci-șase ori. Prima dată nu l-am putut traversa. Țin minte că eram clasa a cincea, am urcat până acolo cu ai mei și am găsit niște scări șubrede și foarte instabile, podețe putrezite, trepte lipsă, brazi căzuți. Era mult prea periculos și nu se putea trece pe acolo.

Am revenit doi ani mai târziu, când obiectivul a fost Vârful Piatra Mare, iar prin Canion era cel mai scurt traseu. Am reușit să trecem, deoarece fusese reamenajat. Apoi am mai fost de câteva ori, doar de dragul unei plimbări scurte până la Șapte Scări, cu întoarcere spre Dâmbul Morii prin Prăpastia Urșilor. Piatra Mare este o zonă pe care pur și simplu o ador.

Nu am mai fost aici din primul an de facultate, dacă îmi aduc bine aminte. Știam de pe Facebook de noua amenajare a canionului, iar vărul meu mi-a atras atenția să nu uit de tiroliană, că ar fi păcat.

Prin Canionul Șapte Scări

Traseul a fost de vis, ca de obicei, frumos amenajat. Jumătate din traseu este pe un drum forestier lin, pe malul pârâului Șipoaia. De la jumătate, traseul este și mai frumos, deoarece se transformă într-o potecă prin pădure frumos amenajată, cu podețe și balustrade, trepte și băncuțe pentru odihnă.

Sincer, eu am fost mai mult cu ochii pe sus, după firul distracției pe care aveam să o testăm mai târziu. Fiind sâmbătă, drumul a fost plin de oameni de toate vârstele care urcau lejer spre canion: de la familii cu copii mici, la bătrânei dornici să respire aer curat. Inclusiv cei de la Digi erau la cascadă! Înainte de canion, există acum un refugiu unde se achită taxa de trecere: 10 lei pentru adulți. Și tot aici se achită și tiroliana, dar despre asta vă povestesc puțin mai târziu. Să ajungem întâi la măgari…

La baza stâncilor, apa se aude într-un ecou asurzitor…cel puțin până te obișnuiești puțin. Canionul are o lungime de 160 de metri și o diferență de nivel de 58 de metri. Denumirea vine de la numărul treptelor în care pică apa, nu de la numărul scărilor de fier, care sunt mai multe.

Mi-a plăcut să noile scări de fier sunt de neclintit. Nu se mai mișcă precum cele vechi, iar podețul este din grilaj de fier, deci nu mai are ce să putrezească. Structura este foarte țeapănă și bine întreținută. Am prins un moment bun pentru a urca, pentru că la cea de-a treia scară (și cea mai înaltă – 15 metri) dacă plouă puțin sau pur și simplu este debitul pârâului mai mare, te udă pe umărul stâng….sau mai mult de atât.

La Cabana Piatra Mare

Odată ajunși sus, am continuat traseul marcat cu bandă galbenă, ca să ajungem la Cabana Piatra Mare. Drumul a fost mai lung decât mi-l aminteam eu, probabil pentru că mi-am pierdut orice urmă de rezistență fizică în cercul vicios mașină – birou – mașină – pat & repeat. Această porțiune de drum a fost mai liberă, în sensul în care ne-am întâlnit cu vreo 10-12 persoane.

Ajunși la cabana Piatra Mare, ne-am întins pătura de picnic pe stânca de belvedere – de acolo se vede întregul Brașov! Am mâncat pizza – care, fiind la o altitudine atât de mare, a avut un gust și mai bun! Îmi pare rău că nu am savurat-o mai mult, că venea o ploaie…

Ne-am strâns masa și am rămas la cabană ca să vedem cum evoluează vremea. Între timp ne-am pozat cu măgărușii, care erau extrem de prietenoși…și înfometați. Sau doar pofticioși, pentru că slabi nu erau deloc! I-am mângâiat, ne-au pupat, și s-au plimbat după noi pe pajiște.

Cum ploaia își schimbase direcția, am decis să coborâm înapoi la canion, dar pe Drumul Familiar, deoarece e mult mai lin, chiar dacă mai lung. Ideea era să ajungem în Prăpastia Urșilor, însă ambele trasee (spre canion și spre prăpastie) sunt marcate cu triunghi albastru și evident că nu am fost suficient de atenți. E…am ajuns de unde am plecat. Și acolo am aflat că ESTE INTERZIS să coborâm prin canion. Pe acolo doar se urcă. Așa că am urmărit bulina roșie, de ocolire a canionului, care ne-a scos direct la căbănuța de lemn, de unde se lua echipamentul pentru tiroliană!

20160423_150851

Atenție, viiiin!

Am stat puțin la masă ca să ne decidem. Eu eram foarte obosită, iar picioarele îmi tremurau de la coborâre, așa că nu eram extrem de hotărâtă, cum obișnuiesc să fiu de obicei. Am fost echipați corespunzător, am urcat înapoi la canion (300 de metri), unde am primit instructajul despre cum se folosesc chingile, cum trebuie să ne asigurăm corect, cum se coboară scările din brazi, cum se pune frână ca să nu iei copacul în brațe – neplăcut, chiar dacă brazii au saltea la întâmpinare! Ei…și a început și ploaia torențială. Senzația era atât de mișto, încât chiar nu mai conta că luam stropii de ploaie în față la viteza aia!

 

Am încercat să numărăm firele, însă am pierdut numărătoarea pe la al nouălea. Ei bine, erau multe, tiroliana are puțin peste 2.100 metri lungime pusă cap la cap.

Era din ce în ce mai cool, deoarece învățam să apreciez distanța exactă de la care trebuie să pun frână, în funcție de viteza pe care o aveam! Se oprise și ploaia. Am trecut de pe un fir pe altul, pe podețe la 20 de metri de sol, prin copaci, am coborât niște scări mai periculoase (pentru că ploua și alunecau puțin). Am mers și prin pădure, am traversat valea Șipoaiei pe deasupra brazilor, până am ajuns la ultima sârmă. Tristețe profundă! Gata? Ne gândeam să ne întoarcem undeva la jumătatea traseului, să ne mai dăm încă o dată, fără să afle nimeni! 🙂 Dar eram deja prea obosiți.

Tot traseul în acest clip, la noul nostru prieten pe care l-am cunoscut pe tiroliană. A fost inspirat să își ia un GoPro. Dar atenție: fără suficientă experiență, eu nu vă recomand să vă filmați, e nevoie de ambele mâini pentru a „ateriza” în siguranță!

 

+ Photo credits (C): Alexandra Vasilescu, pentru pozele artistice (smiley face)

Comments

comments

LEAVE A REPLY