Ghida ne aşteaptă în hol. Programul: mergem la Moscheea Albastră, ca să avem mâine mai mult timp să stam în Marele Bazar. Nu suntem mulţi cei care mai avem forţe să ieşim la plimbare pe înserat după un asemenea drum obositor. Pe trotuar se află zeci de magazine de-o parte şi de alta a şoselei. Toate îţi captează atenţia prin oferte, culori, ornamente, lumini, mirosuri de castane coapte şi porumb fiert. Pur şi simplu ameţesc. Vreau să mă opresc să mă uit, vreau să ţin pasul cu grupul, vreau să fac poze şi vreau să văd cât mai multe din această lume. Decid să ţin pasul cu grupul, iar dupa ce vizitam, în drum spre hotel, am de gând să mă plimb pe cont propriu.
Noapte. Ajungem la Moscheea Albastră, o construncţie impresionantă prin imensitatea sa. Urc scările şi intru pe poartă în curtea interioară, pavata cu marmură, din faţa clădirii. Zidurile înalte mă fac să mă simt mică, mică de tot. Intrarea nu se plăteşte. Paznicii au grijă ca fiecare dintre noi să se descalţe, să-şi pună încălţămintea în pungă, iar fetele să-şi înfăşoare câte un văl pe cap. Păşesc apoi pe o mochetă moale, roşie cu model floral gri. În dreapta, inscripţionat cu un simbol ciudat, se află locul în care musulmanii se spală pe picioare înainte de rugăciune. Totul e din marmură. Puţin mai departe se află un gard, unde turiştii sunt rugaţi să se oprească. Deasupra zonei de rugăciune coboară un candelabru ce reuşeşte să lumineze totul. Privirea mi se duce în sus, departe, la cupolele uriaşe lucrate în amănunt. Observ multitudinea ferestrelor…sute, pe câtela niveluri, inclusiv în jurul cupolelor. Starea mea de uimire îmi este întreruptă de o negresă care ne roagă (atât pe mine, cât si pe Simo şi pe Alexa) să facem poză cu ea. Derutate, nu am avut timp să reacţionam. Vedem repede un blitz. Pe mine ma trezeşte la realitate.
„We’re not from here, we’re also tourists!”, îi spun zâmbind.
„Really? Sorry for this confusion!”, ne spune ea uimită, deşi noi eram clar în zona turiştilor.
Nicio problemă…şi plecăm.
„Trebuia să facem poza şi cu camera noastră”; corect, însă ideea genială a Alexei vine prea târziu.
Acum, shopping time! Negociez orice, cu oricine şi nu cumpăr nimic dacă nu-mi convine.
Mergând pe trotuar, ajungem în faţa unei uşi. Nu ne uităm prea bine înauntru, vad doar că în spate au suveniruri. Intrăm fără să stăm pe gânduri şi ne trezim în fum frumos mirositor, în mijlocul unui local cu o lumină roşiatică, difuză, plin de bărbaţi ce stăteau la mese joase şi fumau din narghilele de un metru. Numai bărbaţi! Barul, mesele, scaunele, totul e din lemn masiv, lăcuit. În stânga e o canapea mare, pe toată lungimea peretelui. Printre scaunele scunde se găsesc şi perne, ceea ce înseamnă că poţi alege să stai cum şi unde vrei. Un chelner ne invită la o masă. Refuzăm. Făcând pe curioasele, mergem să ne uităm în capăt, la suveniruri. În câteva secunde, hotărtâm că nu ne place nimic şi ieşim repede de acolo.
Ne continuăm drumul şi negocierile la alte magazine, ca şi cum totul ar fi uitat. Numai că acum ne uităm de doua ori înainte de a intra undeva. Şi până la urmă, de ce ne-am face atâtea griji?
<<<Sfârşitul zilei a cincea>>>
De ce oare cerul pare mai frumos acolo? Poate e camera de vina, dar nu cred. Imi place cum povestesti, ai un ritm alert care ma face parte din actiune.
Mulţumesc, Oana. Sper că ţi-am indus acea stare pe care am avut-o când am fost în Turcia şi că te-am făcut să-ţi doreşti să o vizitezi cât mai curând!