Nu puteam fi în Eilat fără să ajungem la Red Canyon, unul dintre cele mai importante obiective geologice din zonă. În plus, toată lumea în laudă ca fiind cel mai prietenos traseu de hiking din Negev.
Așa că ne-am trezit dis-de-dimineață, mi-am luat tenișii (au zis simplu, da?), mi-am pus aparatul foto de gât și ne-am suit îndată în mașină. Bine, bine, după ce am băut cafeluța și am mâncat cei mai buni melcișori cu scorțișoară la patiseria de pe colț. La Red Canyon am ajuns în doar 20 de minute pe unul dintre cele mai interesante drumuri pe care am fost vreodată. Așa că dacă nu ai apucat să-l vezi sau să oprești (adică dacă nu ai aterizat pe Ovda), asta e ocazia perfectă să vezi trei țări deodată!
Route 12, între țări
Am urcat destul de mult pe serpentinele ce ocolesc relieful stâncos și deșertic al Negevului de sud. Apoi, după un deal, am intrat pe un platou ce aducea a pod natural. Și aici, minunea: în stânga aveam gardul înalt și „decorat” cu multă sârmă ghimpată ce marca granița cu Egiptul. În dreapta, se deschidea o vale imensă ce mă lăsa să admir munții Iordaniei în toată splendoarea lor, într-o dimineață caldă și senină de decembrie. Eu eram pe mijlocul drumului în Israel, cu mașina lăsată pe avarii… ca la București. Noroc că eram cam singuri pe drum. În fine… noi și mașinile armatei, ce patrulau de-a lungul graniței. Nope, nothing to worry about!
Iar panorama asta 360° spune totul (dă click pe ea, se vede corect numai din Facebook):
Pe aici, vă rog!
Mi-a plăcut în Israel pentru că nu ai cum să ratezi niciun obiectiv. AM găsit indicatoare peste tot, mari, care m-au invitat să mai văd câte ceva, oriunde mă duceam. Din drum, am văzut săgeata cu Red Canyon și am urmat drumul pietruit. Am mers vreo 2-3 km. Destul de abrupt, cu hârtoape și curbe în pantă mare, știam deja că o să-mi facă probleme la întoarcere.
Ne-am oprit într-o parcare mare, în fața unui panou informativ cu toate traseele din zonă. În afară de cel al canionului și cel de ocolire (prin canion ai voie să mergi într-un singur sens), mai erau și alte trasee de o zi întreagă, recomandate pentru persoanele cu o condiție fizică bună, echipați corespunzător și cu suficientă apă în spate. Deci, să știți că există dacă aveți timp și pasiune pentru asta!
Noi venisem aici doar pentru minunea aia naturală, pe care o văzusem în fotografii și am observat că semăna atât de bine cu Siq-ul ce duce spre intrarea în Petra.
Ne-am început traseul spre canion, conform marcajelor hărții de pe panoul informativ. Am decis să trecem prin canion, să-l ocolim pe sus, apoi să ne întoarcem pe traseul din vale în parcare. Adică ne-am plănuit un traseu de aproximativ o oră.
Un canion galben, care e, de fapt, roșu
Numele de Red Canyon nu vine de la culoarea de bază a stâncilor, ci de la fenomenul care are loc aici. Razele soarelui pătrund în canion și, datorită materialului gresiilor, lumina de difuzează în așa fel încât dă pereților o nuanță de roșu aprins. La o primire mai atentă, vei vedea doar linii galbene, portocalii și maronii care compun straturile stâncii. Cu alte cuvinte, ai în față o iluzie optică naturală care la răsărit și la apus e mai intensă ca oricând!
Intrarea pe traseu mi s-a părut lină, printr-o albie ce se inundă de fiecare dată când plouă. Din nou am admirat arborii de acacia – nu știu de ce, dar mă fascinează – și rocile sculptate ciudat de natură. Încet, încet, traseul m-a afundat în canionul propriu-zis, printre niște pereți nu foarte înalți, dar spectaculoși prin formele lor unduioase. O să spuneți că am văzut asta și la Petra, însă nu se compară. Aici, la canion, culoarul foarte strâmt obligă la puțin efort pe scările și cablurile montate ca să cobori în siguranță prin valea deosebită!
Nu mă mai puteam opri din apăsat pe butonul camerei. Wow și acolo, wow și dincolo, wow și-n sus! Iar canionul propriu-zis are doar 200 de metri lungime. Am zăbovit destul, nu-mi mai venea să ies de acolo.
Când pereții au început să se depărteze cu fiecare pas, și traseul s-a împărțit: în față cel care continua câteva ore, iar în dreapta era cel negru, de ocolire.
Adrenalină? Da, pe marcajul negru!
Încă de la bază am văzut cablurile înțepenite în stâncă. Noroc că eram în teniși, nu? 😀 Am urcat cu grijă, pe jos fiind pietriș ce alunecă sub talpă. Și am ajuns într-un punct de belvedere splendid, imediat ce m-am cocoțat pe ditamai stânca – da, în afara marcajului.
De acolo traseul a continuat pe niște scări, pe o potecă extrem de îngustă (stânga – perete, dreapta – prăpastie) și am ajuns chiar deasupra Canionului Roșu! De acolo, traseul a fost lin, iar poteca lată. Traseul negru iese în cel principal, fix înainte de intrarea în canion.
Dacă ți-e teamă să mergi pe traseul negru sau dacă ești cu copilul mic, îți recomand să te întorci tot prin canion, e cel mai sigur!
Dar nu-i nimic aici! Sigur?
Am mers pe traseul principal până la bifurcația cu cel spre cealaltă rută de întoarcere spre parcare, unde am făcut stânga. Am intrat într-o vale lată și seacă, unde am tot mers și am mers. Nimic de admirat. Doar dealuri și pietriș. „De ce-am luat-o pe aici?”, începusem să mă întreb.
După câțiva pași, pierdusem și marcajele. „Guys, oare mergem bine?”, î-am întrebat pe prieteni. Și am ajuns la concluzia că nu aveam cum să greșim traseul, era doar o vale. „Ok, mai mergem 10 minute și, dacă nu găsim nimic, ne întoarcem!”, am zis eu. Că eram într-o zonă de nici GPS-ul nu ne vedea bine și oricum nu salvasem parcarea (mare greșeală uneori, consumatoare de timp).
În sălbăticie
Am mai făcut niște pași și, deodată, am văzut ceva care mișca după tufișul din fața noastră. „Șșșșșt!”, le-am făcut semn. Și ne ne-am oprit. Era un pui de ibex! Am scos repede telefoanele și camerele și, când mi-am scos privirea din vizor, am văzut cum eram… supravegheați. Și din stânga, și din dreapta. Câteva capete de capre se uitau fix la noi de după dealuri. Ups, unul avea coarne cam mari și ascuțite! Am stat pe loc și mămica (cred) a coborât în viteză de pe deal, fix pe lângă pui și acesta s-a luat după ea în alergarea către dealul de vizavi. Prin spatele nostru a trecut mai apoi, calm, un ibex-țap, care s-a dus după ei.
Hehe, asta da experiență! Numai că, în loc să plece sau să rămână în urmă, au coborât la un copăcel aflat în direcția noastră de deplasare. Fără teamă, i-am mai prins la o sesiune foto. 😀
După aceea, mai în față, ne-am urcat și noi pe dealul din dreapta, că deja mergeam de prea multă vreme. Iar în vale, surpriză: parcarea! Phew!
Cum am urcat dealul ăla abrupt să ieșim înapoi în Route 12, nu vă mai spun. O să vă prăfuiți voi singuri! :))
Red Canyon într-o selecție de fotografii, aici.
______
Dacă nu închiriați mașină, există Eilat Shuttle cu deplasare spre Red Canyon, la 15$. E necesară rezervarea în prealabil și trebuie să vă încadrați în timp! Detaliile sunt aici.
ATENȚIE În zilele ploioase, canionul este extrem de periculos, viiturile trec prin el! Verificați prognoza meteo înainte să vă aventurați!
– va urma –
Citește toată seria:
- ISRAEL DE LA NORD LA SUD ȘI DE LA VEST LA EST (EP 1)
- ATACUL STRUȚULUI, COARNE ONDULATE ȘI PSEUDO-ZEBRE LA YOTVATA NATURAL RESERVE (EP 2)
- TAXIMESTRISTUL DIN IORDANIA NE-A NEGOCIAT…ÎN FAVOAREA NOASTRĂ! (EP 3)
- PETRA. ORAȘUL ROZ, O MINUNE A LUMII MODERNE (EP 4)
- CINĂ LA FOC CU IORDANIENII, LA ADĂPOSTUL MUNȚILOR STÂNCOȘI (EP 5)
- ÎNAPOI ÎN ISRAEL DIN IORDANIA. SAU CUM DEVII TERORIST CU ACTE ÎN REGULĂ (EP 6)
- MASADA, CETATEA UNDE MOARTEA A FOST RIDICATĂ LA RANG DE VICTORIE (EP 7)
- MAREA MOARTĂ, O EXPERIENȚĂ UNICĂ ÎN LUME (EP 8)
- CONTRASTELE ADÂNCI DIN IERUSALIM. ÎNTRE STEREOTIPURI ȘI REALITATE (EP 9)
- TEL AVIV, VESTUL MODERN DE LA MARGINEA ORIENTULUI (EP 10)
- ÎNAPOI ÎN ISRAEL, ÎN EILAT – GRĂDINA BOTANICĂ (EP 11)
- PARCUL TIMNA, O ARIZONĂ ÎN MINIATURĂ (EP 12)
- PENTRU A DOUA OARĂ LA MAREA MOARTĂ (EP 13)
- CEA MAI BUNĂ CINĂ DIN ISRAEL, O EXPERIENȚĂ CULINARĂ APARTE (EP 14)
