Doar ce se înserează, că și intrăm pe autostrada care duce către Ierusalim. Traficul e moderat. Îndată ce intrăm în oraș, mă uit după check-point-uri, că nu avem voie să intrăm cu mașina în Palestina și chiar nu vreau probleme inutile. Mă apropii de centrul orașului, iar traficul se schimbă dintr-o dată.

Parcă nimeni în jurul meu nu mai are permis de conducere, fiecare conduce în legea lui, eu nu mai știu pe cine și cum să feresc, toată lumea claxonează, toată lumea înjură în toate limbile. Orașul sfânt, ai?. „Hai, Mădă, bagă tu mașina în parcare…”, e reacția mea de persoană epuizată psihic.

Lăsăm mașina în parcarea de la Poarta Damasc, unde avem și hotelul. Parcarea? Cu vreo 70 NIS peste noapte și, de la ora 8:00, cu 10 NIS pe oră. Great, așa, ca pentru turiști. 🙂

Mergem direct la cazare și doi arabi ospitalieri ne întâmpină la recepția hotelului. Vor să ne țină de vorbă…ce facem, de unde suntem, ne recomandă ce să vizităm, ne oferă ceaiul de bun venit. Dar noi abia așteptăm cheia să fugim în camere să dăm jos de pe noi toată sarea ce-am cules-o din Marea Moartă. Cu apă caldă. Și apoi să ieșim la plimbare.

Ierusalim noaptea, cea mai caldă vibrație

Într-o oră suntem gata să explorăm Centrul Istoric al Ierusalimului, deși e trecut de ora 21:00. „E sigur să ieșim acum la plimbare?”, îl întreb eu pe unul dintre arabii prietenoși de la recepție, mai ales că atmosfera se schimbase radical față de Iordania. Ne-a asigurat că „It’s ok!”. Bun… nici nu ieșim bine că diverși bărbați se uită după noi, fluieră și mai spun lucruri până nimerim să ieșim de pe trotuarul ăla pe care e o piață improvizată.

Dau să traversez pe trecere, iar o mașină verde e gata-gata să dea peste mine. Mă claxonează și – probabil – mă înjură. Ați fost în Istanbul? E ca acolo, traversezi pe riscul tău. Reușim să trecem și acum ne aflăm fix în fața Porții Damasc. Patru bărbați înarmați păzesc intrarea și se uită atent la fiecare persoană care trece prin fața lor. Sub arcada porții, un armean vinde gogoși și covrigi cu susan. Pare să fie printre ultimii comercianți care a mai rămas pe aleile cetății în seara asta.

Hai să ne rătăcim

Intrăm și observăm arhitectura veche, piatra lustruită de încălțăminte de tot felul în sute de ani. În față, trei copii bat o minge de obloanele unei tarabe închise. Mă gândesc că ar trebui să ne bucurăm cât mai mult de peisaj, de goliciunea străzilor chiar dacă sunt murdare și de felinarele aurii ce se reflectă în marmura albă a clădirilor istorice, pentru că, la o privire mai atentă, peste tot sunt numai tarabe închise. Ne punem oarecum de acord să mergem pe Via Dolorosa. Însă Google Maps nu face față în labirintul de străduțe, așa că alegem să ne pierdem. Ne-om întoarce noi cumva la hotel.

Pe una dintre străzi întâlnim doi bătrânei care jucau table. În stradă, liniștiți. Magazinul unuia dintre ei, deschis. Intru să mă uit la câteva picturi superbe făcute pe ceramică. Simpatic, bătrânelul ne salută în română și ne spune că a fost la Constanța, când era tânăr. Și că o știe pe Loredana (Groza), „vai, ce mai femeie!” Am râs copios de mutra lui când i-am spus că încă mai are concerte. A zis că se întoarce în România pentru asta! :))

Cum se pregătea să închidă, îmi face o reducere substanțială la suvenirurile lucrate manual pe care pusesem ochii încă de când am intrat (da, chiar reducere, am confirmat a doua zi în aglomerație).

De la creștini la evrei

Ne continuăm promenada nocturnă pe străzile care pur și simplu transmit o vibrație pozitivă. Deși în multe momente suntem chiar singure, nu simțim niciun fel de teamă. Ne intersectăm cu Via Dolorosa, trecem pe lângă Biserica Mormântului Sfânt, admirăm o moschee și ne blocăm la Sinagoga Rabbi David Ben Shimon, de o frumusețe rară. Arcadele ce pornesc din ea trec peste o străduță în trepte al cărei capăt se deschide într-o zonă puternic luminată.

Nu știu să vă spun cum am ajuns apoi într-o piațetă mai animată, parte a Cartierului Evreiesc. Se schimbă chiar și aerul. Lună de curat, de ordonat și de îngrijit, parcă am intrat în alt oraș! De aici mergem în stânga, că ni se pare mai drăguță strada, asta după încă o încercare de a vedea pe GPS unde suntem. Ha-ha.

Rătăcind pe străduțele pustii, ajungem într-un fel de gang care se închide. O poartă de securitate și câțiva militari. „It’s open?”, întreb. Habar nu am unde mergem, sincer. Cu un gest, înarmatul blond de la poartă ne invită să ne punem gențile pe masă, la control. Alt înarmat, brunețel și înalt, ne trece de poartă și ne zâmbește cu dinții lui incredibil de albi. Începe să-mi placă orașul ăsta, clar sunt multe de admirat pe aici!

Adevărata față a Zidului Plângerii

Ei bune, tocmai am intrat în Piața Zidului de Vest. Căscăm ochii mari și repetăm obsesiv „Waw, waw, waw!” Ca niște curci, mergem drept înainte fără să citim panourile, care erau mai jos de privirile noastre uimite și un evreu îmbrăcat cu palton negru și cu tefillin pe cap (cipica, tichiuța…știți voi la ce mă refer!) ne oprește imediat: „Only for men. Women on the other side.” Ok, începem…

Ajungând la o oră târzie, când toți ceilalți turiști plecaseră de mult timp, la zid erau numai evrei ai locului. Îmbrăcați tradițional, se perină dintr-o parte în alta a pieței. Observ că și cei mai micuți copii, cam de un an, poartă și ei o tichiuță minusculă. Uni bărbați își pun mâna în dreptul ochilor, ca să nu ne vadă. Vă mai spun că era frig și eram îmbrăcate bine, iar eu aveam inclusiv gluga pe cap?

Mă duc în partea destinată femeilor. Primul lucru pe care îl fac când cobor panta este să mă ciocnesc cu cineva care mergea cu spatele. Apoi, îndată, evit pe altcineva. Realizez că, după ce se roagă, trebuie să facă nu-știu-câți pași în spate. Și nu se uită să vadă dacă e liber! Deci, când te duci, mare grijă, nu sta cu ochii numai pe pereți ca mine. 🙂

Am stat ceva vreme acolo să observ ritualul lor total nou pentru mine și rândul decent format la zid astfel încât toți cei de acolo să se poată ruga ținând mâna pe el. Printre un fel de mătănii, cântat și rugat cu fața în cărticele, câteva femei aleg să stea pe scaun și să citească din biblia evreiască (Tora). Apoi observ în spate o mini-bibliotecă cu cărți de rugăciuni pentru împrumut. Un moment de neatenție suficient să mai dea cineva peste mine.

Unde-i hotelul?

Suficientă uluire în acest loc. Nu o să vă povestesc despre istoria locurilor de aici, cred că o știți mult mai bine decât mine și cred că mi-ar lua o viață (Ierusalim are peste 25 obiective mari și importante în cetate).

Ieșim pe cealaltă parte a clădirii de vizavi de zid, unde e o coadă imensă la controlul de securitate pentru intrare. Ce noroc am avut că am nimerit pe dincolo unde nu era nimeni! Mergem pe străduță, stânga, dreapta, stânga, stânga, scări și ne trezim cum în spatele nostru răsare un peisaj memorabil: Domul sau Muntele Templului, aurit, reflectă luminile orașului.

În vizită pe la armeni

Are și rătăcirea părțile ei bune! La fel de habar-n-am-cum, trecem prin cartierul armenesc, unde atmosfera se schimbă din nou. Mai pustiu, altă arhitectură mai distantă. Ajungem și la Poarta Zion. Alegem să ieșim din cetate ca să căutăm locul de unde orașul se vede de sus. Găsisem eu niște fotografii pe internet. Mergem pe o alee care traversează grădinile din fața zidului gros „decorat” cu multe turnuri de apărare al cetății. În stânga se deschide priveliștea orașului modern. Exact ceea ce căutam!

E spre 11 noaptea, ne gândim că ne e foame și decidem să mergem spre hotel. Evident că prin cetate habar nu avem cum, așa că vin eu cu ideea creață de a merge pe lângă zid, spre nord. Logic, o să dăm de Poarta Damasc. Ei bine, da, dar mergem atât de mult…

Cu de toate!

Ajungem în fața hotelului și trecem lejer de el. Nu mai recunoaștem decorul! Toată piața aceea aglomerată pe care o găsisem la ora 8, dispăruse complet! Dar ne atrage atenția o șaormerie deținută de doi arabi, așa că mâncăm ca la mama (ei) acasă! V-am spus cât îmi plac oamenii ăștia? 🙂 Gata, acum putem dormi liniștite!

-sfârșitul celei de-a doua zi-

Ierusalim ziua, un haos deloc sfânt

Bună dimineața, soare! Pornim în explorarea cetății pe același traseu ca în seara de dinainte. Numai că acum… Abia intrăm în cetate, făcându-ne loc printre turiști și comercianți opriți fix în intrare. Zgomot, voci de toate felurile ce vorbesc în toate limbile posibile. Ne aflăm în mijlocul pieței de zarzavaturi, fructe și legume și nu mai știm cum să scăpăm de acolo. În pas de furnici ajungem pe o stradă, însă nu prea se mai văd zidurile. Totul e un bazar aglomerat cu tot felul de chestii expuse. Comercianții strigă după noi și după alții, ies în calea noastră cu diferite suvenire. Și încă e dimineață și e liber, mulți abia deschid. Momentul ideal să facem poze cu străzile pustii-printre-oameni! Cum, necum, ajungem pe Via Dolorosa – din care nu înțelegem nimic – să o luăm la pas. Drumul Crucii? E cam veselie pe aici! Un alt bazar se înșira pe ambele părți.

Energie pentru un tur în forță

În fața bisericii armenești găsim un restaurant cu mese afară, așa cum căutam. Cum se deschid străzile într-o piațetă. Decidem să ne așezăm și comandăm trei feluri de mâncare pestrițe plus încă o pizza armenească să o împărțim la trei. Bem cafele, sucuri și zăbovim puțin în fața celui mai delicios mic-dejun pe care l-am avut în ultimii ani. Și să vă mai zic că a fost și ieftin? (~60 de lei). Orașul se aglomerează din ce în ce mai tare cu grupuri-grupuri de străini.

Turiști, turiști everywhere

Nu mi-am imaginat că Ierusalimul este atât de turistic. Sute, mii de turiști pe o singură stradă pe la ora prânzului. Fiecare cu altă treabă. Unii cască ochii, alții se chinuie să facă poze printre grupuri, câțiva aleargă, alții sunt în pelerinaj și cântă rugăciuni, alte grupulețe de bătrâne sunt aici doar ca să se laude că s-au rugat la Ierusalim și îi împing cu coatele în zid pe cei care zic ”sorry-sorry” să se strecoare în sens invers pe lângă ele și aproape că se iau la bătaie în competiția care-intră-prima-pe-poarta-bisericii. N-ai ce pretenții să ai.

Efectiv, sunt momente în carr n-ai loc de turiști. Din întâmplare, prindem momentul când un grup iese din curtea Bisericii Luterane. Hop și noi ne strecurăm acolo. Gol. Altă lume, una ce a apus acum două mii de ani. Coloane, ziduri albe, pomișori exotici, flori ce atârnă de la balcoanele arcuite. Umbră pe culoarul plin de arcade de jur-împrejurul grădinii interioare. „Mă simt ca o prințesă la castel!”, spune Mădă și mare dreptate are! Alina nu mai știe ce să mai cuprindă întâi în fotografii, sub presiunea că în orice moment va intra un val de turiști. Mergem spre capelă, e un alt grup înăuntru care se înghesuie să pună mâna pe perete. Ce e acolo, nu știu.

Un traseu printre porți libere

Deși astăzi avem un traseu și o listă de obiective bine definită, renunțăm complet la ea, că mai trebuie să ajungem și în Tel Aviv azi și nu ne permitem să stam la cozi ore în șir doar ca să intrăm într-un loc sfânt care nu mai e deloc așa. Urmărim cât putem spațiul dintre grupurile de turiști și se trecurăm pe străduțele înguste și aparent neincluse în traseele turistice de bază.

Așa ajungem din nou la Zidul Plângerii. Nici aici nu mai recunoaștem atmosfera. Liber la bărbați, dar aglomerație la femei și tot ce era aseară decent, acum devenise competiția care-pune-mâna-prima-pe zid. Trebuie să te strecori frumos și discret și să aștepți o portiță când pleacă un grup dacă musai vrei să faci asta.

De aici am ieșit din cetatea mare. La poartă ne facem curaj și mergem la un soldat înalt, bine lucrat la corp și al naibii de drăguț: „Faci o poză cu noi?”/ „Sigur că da!”, ne răspunde entuziasmat. Noi ne topim si zâmbim tâmp. Fericire! :))

Apoi mergem spre Mormântul Fecioarei Maria. Din nou, norocul ne surâde și intrăm fix prin spatele unui grup imens care urca scările, să plece. Intrăm, vedem că lumea pune bilețele acolo de nici nu se mai vedea ce era în acea vitrină de atâtea hârtiuțe. Ok, hai să facem și noi la fel ca lumea, doar de data asta. Facem o listă cu numele celor dragi și stăm la coadă – s-a mai aglomerat între timp – ca să ne aruncăm și noi biletele. „Pentru sănătate să fie”. Ieșim și trecem iar strada pe riscul nostru spre Grădina Ghetsimani, care mă așteptam să fie mult mai mare, nu știu de ce. Câțiva măslini mă lasă fără cuvinte de cât de mari și bătrâni sunt. Cei de acolo spun că au 900 de ani. Dacă se poate dovedi sau nu, nu știu. Cert e că nu am mai văzut asemenea măslini vreodată! Din nou, wow!

Am obosit și e târziu

Pândirea ocaziilor ca să ne putem plimba în voie e destul de obositoare. Timpul ne presează și el, așa că luăm puțină viteză spre Muntele Zion. Încercăm să intrăm la Mormântul lui David. Cât am băgat capul, din prag, că mai mult nu am avut loc. Noroc cu un pont al unui armean (?) care vindea câte ceva pe acolo: să urcăm pe terasa clădirii de lângă Bazilica Catolică. Perfect. Și, surpriză, acolo erau doar câțiva școlari! Liber, un moment de respiro. Win!

Gata, ne decidem să ne îndreptăm spre hotel să plecăm spre Tel Aviv. În drum, trecem pe la Turnul lui David și luăm la pas Via Dolorosa, să luăm și niște suvernire. Facem poză cu încă un soldat și fugim!

Ne urcăm în mașină și mergem spre autostrada ce duce spre Tel Aviv. Un panou la semafor: „Stop here on red”. V-am zis că habar n-au să conducă?

*** Ierusalimul, cu toată nebunia și contrastele sale, este un oraș minunat care atrage prin îmbinarea culturilor, credințelor, culorilor și obiceiurilor. Nu am fost în pelerinaj și nici nu m-aș duce vreodată în acest sens. Nu e cum spun alții. Abia aștept să mă întorc ca să mă bucur de atmosfera asta incredibilă ce se schimbă în funcție de momentul zilei, pe care nu am mai întâlnit-o niciunde.***

Delectează-te cu selecția de fotografii în albumul de pe Facebook!

-va urma-

Ai pierdut ceva? Nicio problemă, toate episoadele din aventura în Israel și Iordania sunt aici:

• ISRAEL DE LA NORD LA SUD ȘI DE LA VEST LA EST (EP 1)
• ATACUL STRUȚULUI, COARNE ONDULATE ȘI PSEUDO-ZEBRE LA YOTVATA NATURAL RESERVE (EP 2)
• TAXIMESTRISTUL DIN IORDANIA NE-A NEGOCIAT…ÎN FAVOAREA NOASTRĂ! (EP 3)
• PETRA. ORAȘUL ROZ, O MINUNE A LUMII MODERNE (EP 4)
• CINĂ LA FOC CU IORDANIENII, LA ADĂPOSTUL MUNȚILOR STÂNCOȘI (EP 5)
• ÎNAPOI ÎN ISRAEL DIN IORDANIA. SAU CUM DEVII TERORIST CU ACTE ÎN REGULĂ (EP 6)
• MASADA, CETATEA UNDE MOARTEA A FOST RIDICATĂ LA RANG DE VICTORIE (EP 7)
• MAREA MOARTĂ, O EXPERIENȚĂ UNICĂ ÎN LUME (EP 8)
• Și, mai ales, în National Geographic!