Studentă în 2010. Noroc cu bursa de merit, am investit-o impecabil într-o excursie cu autocarul în Turcia. Pe low cost. Îmi doream atât de mult să ajung în Turcia și acum aveam ocazia să văd de la legendara Troia și fermecătorul Canakkale, până la stațiunea de vis Kusadasi și vibrantul Istanbul. 

partea a 2-a

În sfârșit, spre Istanbul

Aproximativ 650 de kilometri ne despart de singurul oraş din lume întins pe două continente. Am timp să admir începând cu drumurile impecabile. Observ că fiecare părticică de pământ este cultivată cu diferite plante, aşezate perfect în linie, în special măslinii, rodiile și bumbacul. Din când în când, pe marginea drumului văd tarabe mari cu obiecte din lut şi ceramică ce se succed din două sute în două sute. Drumul se şerpuieşte printre dealurile înalte ce creează privelişti unice atât prin formă, cât şi prin vegetaţia lor variată. Printre moschei albe, clădiri cu geamuri largi şi joase, lacuri pline de pescari, ruine de cetăţi şi femei cărora li se vad doar ochii, descopăr o altă lume, unică.

În drum, traversăm orașul Bursa, prima capitală a Imperiului Otoman (denumită atunci Prusa), acum al patrulea oraş al Turciei. Nu departe aici, ne urcăm pe feribotul spre Istanbul.
Zeci de pescăruşi ne însoţesc făcând spectacol pentru a primi biscuiţi de la chelnerul de pe vas; zboară în cercuri, plutesc în aer şi se ceartă pe locul de pe catarg. Obişnuiţi să fie hrăniţi, unii deja ştiu să prindă mâncarea din zbor, uimind călătorii (filmare ataşată). În aproximativ o jumătate de oră ajungem într-un port imens, plin de iahturi, vase de croazieră şi, în larg, vapoare ce reuşesc să se confunde cu nuanţa mării.

Mai mergem ceva timp şi ajungem să trecem podul rutier de peste Bosfor. Imediat după aceea, eu una aflu adevăratul sens al cuvântului „aglomeraţie”: zgomot infernal, din cinci în cinci minute se înaintează câte un metru. „Să ştiţi că maşinile de pe sensul opus nu sunt parcate!”, glumeşte ghida. Da, şase-şapte benzi pe sens, dar care nu rezolvă problema traficului. Totul se îmbină „perfect” cu sute de suporteri gălăgioşi îmbrăcaţi în alb şi negru, cu pălării și fulare specifice, dotaţi cu fumigene, plus mulţi jandarmi ce aşteptau şi ei începerea meciului. Iar noi suntem la locul potrivit, în momentul potrivit: înainte de intrarea pe stadionul lui Beşiktaş. Mi se face rău instantaneu de la gazele de eşapament, care mi se păreau sufocante, mai ales după ce am stat câteva zile la aer curat.

După prea mult timp, ajungem să ne cazăm în Fatih, lângă Universitatea care arată impecabil!

Istanbul, încântată profund!

Ghida ne aşteaptă în hol. Programul: mergem la Moscheea Albastră, ca să avem mâine mai mult timp să stăm în Marele Bazar. Nu suntem mulţi cei care mai avem forţe să ieşim la plimbare pe înserat după un asemenea drum obositor. Pe trotuar se află zeci de magazine. Toate îţi captează atenţia prin oferte, culori, ornamente, lumini, mirosuri de castane coapte, susan şi porumb fiert. Pur şi simplu ameţesc. Vreau să mă opresc să mă uit, vreau să ţin pasul cu grupul, vreau să fac poze şi vreau să văd cât mai multe din această lume. Decid să ţin pasul cu grupul, iar după ce vizitam, în drum spre hotel, am de gând să mă plimb pe cont propriu.

S-a înserat deja. Ajungem la Moscheea Albastră, o construcție impresionantă prin imensitatea sa. Urc câteva trepte şi intru pe poartă în curtea interioară, pavată cu marmură. Zidurile înalte mă fac să mă simt mică, mică de tot. Paznicii au grijă ca fiecare dintre noi să se descalță, să-şi pună încălţămintea în pungă, iar fetele să-şi înfăşoare câte un văl pe cap. Păşesc apoi pe o mochetă moale, roşie cu model floral gri. În dreapta, inscripţionat cu un simbol ciudat, se află locul în care musulmanii se spală pe picioare înainte de rugăciune. Totul e din marmură. Puţin mai departe se află un gard, unde turiştii sunt rugaţi să se oprească. Deasupra zonei de rugăciune coboară un candelabru ce reuşeşte să lumineze totul. Privirea mi se duce în sus, departe, la cupolele uriaşe lucrate în amănunt. Observ multitudinea ferestrelor…sute, pe câteva niveluri, inclusiv în jurul cupolelor.

Shopping? Evet!

Acum, shopping time! Negociez orice, cu oricine şi nu cumpăr nimic dacă nu-mi convine. Sună a un plan bun, așa-i?

Mergând pe trotuar, ajungem în faţa unei uşi. Nu ne uităm prea bine înauntru, vad doar că în spate au suvenire. Intrăm fără să stăm pe gânduri şi ne trezim în fum frumos mirositor, în mijlocul unui local cu o lumină roşiatică, difuză, plin de bărbaţi ce stăteau la mese joase şi fumau din narghilele de un metru. Numai bărbaţi! Barul, mesele, scaunele, totul e din lemn masiv, lăcuit. În stânga e o canapea mare, pe toată lungimea peretelui. Printre scaunele scunde se găsesc şi perne, ceea ce înseamnă că poţi alege să stai cum şi unde vrei. Un chelner ne invită la o masă. Refuzăm. Făcând pe curioasele, mergem să ne uităm în capăt, la suvenire. În câteva secunde, hotărâm că nu ne place așa mult nimic şi ieşim de acolo.

Ne continuăm drumul şi negocierile la alte magazine, ca şi cum totul ar fi uitat. Numai că acum ne uităm de două ori înainte de a intra undeva. Şi până la urmă, de ce ne-am face atâtea griji? Suntem într-o țară sigură!

Marele Bazar, o caracatiță extinsă

Sună ceasul…Îl închid, adormim toate la loc… Nu ştiu cum, dar la un moment dat mă trezesc brusc: şapte fără cinci. La şapte fix trebuie să fim jos, să urcăm bagajele în autocar şi să predăm cartelele!!! Repede, mă îmbrac, îndes repede în bagaj pijamalele şi tot ce mai am pe noptieră, mă chinui să-l închid, verific să nu-mi fi uitat ceva şi gata! Sunt jos la şapte şi cinci! Pun geamantanul la bagaje, duc rucsacul pe scaun şi tot acolo îmi trântesc şi geaca, că de, în Turcia e cald, chiar dacă dimineaţa e un pic răcoare… Şoferul duce autocarul într-o parcare, în faţa unei moschei, la punctul de întâlnire. Până la ora 16:30 avem liber. Pe la opt fără ceva, îndată ce am mâncat de dimineaţă, am ieşit la cumpărături din nou. Poate, de data asta, cu mai mult succes.

Dar e prea devreme, totul e închis. Şi nu prea avem ce face. Aşa că ne plimbăm ceva timp pe străduțele întortocheate, admirăm arhitectura otomană, apoi mergem în parcul de la Moscheea Albastră să facem poze. Apoi intrăm în magazinele ce încep să se deschidă. Facem cale întoarsă spre Bazar, în apropierea orei zece.

Intrăm spre o străduţă plină de tarabe pe ambele părţi, ce duce spre una din porţile Marelui Bazar. Un turc ne atrage atenţia că e închis. Mă uit la ceas…zece…poate deschide la unsprezece. Şi poate se şi încălzește puţin vremea. Zâmbim şi plecăm mai departe. Când ajungem în faţa porţii, alt turc ne spune că e închis. Bun, întreb la cât deschide, ca să aflu că astăzi Bazarul e închis. Rămân mască. Trebuie să fie o eroare. Dar ce eroare, că poarta din fier este încuiată cu un lanţ gros prins cu un lacăt imens.

OK…ne calmăm – să fim sincere, noi ne simțim ca-n marele bazar de câteva ore doar fiind în jurul lui; dar ne doream foarte mult să intrăm în această clădire istorică și să facem turul oficial, citind indicațiile agățate de deasupra culoarelor. Și să avem acea experiență culturală chiar acolo. Dar… rămânem pe străduțele din jurul Marelui Bazar – aproape la fel, dar în aer liber.

E foarte aglomerat. În timp ce ne uităm peste tot şi nicăieri, turcii încearcă să ne atragă în magazinele lor spunând, atât în engleză cât şi în română, că au marfă ieftină şi de calitate. Eu ştiu una şi buna: vreau blugi dacă tot sunt aici! Mă tot uit, dar nu vad nimic care să-mi placă cu adevărat. Toţi sunt drepţi, simpli şi prea închişi la culoare. Ajungem la o tarabă cu pietre, unde Alexa şi Simo se opresc să se uite. Lângă acea tarabă, vânzătorul, auzind că vorbim româneşte, ne întreabă :”Fetelor, nu vreţi blugi?”. Alexa, hotărâtă: „Nu!”. Eu mă uit la ce are expus, văd că are marfă de calitate cu bumbac d-ăla bun „made in Turkey” şi spun mulţumită, ochind chiar o pereche care-mi place: „Baaa daa!”. Turcul mă invită înăuntru să-i probez. Dar nu-mi vin bine. Sunt prea scurţi. În acea clipă, vânzătorul scoate, pe rând, cele mai interesante modele. Eu spun doar „da” sau „nu” pentru ce vreau să probez şi ce nu. La scurt timp, apar şi fetele după noi, un pic neliniștite, având în vedere că stocul de haine e la subsol. Stau acolo mult timp, probând aproape toate perechile de blugi mărimea mea. La fiecare probă, turcul mă compară cu câte o actriţă, mă admiră şi îmi spune cât de bine îmi stă cu fiecare pereche – ce strategie de marketing, măi băieți! Ajung la final. Nu mai are decât pantaloni obişnuiţi şi nu vreau. Problema e că îmi plac trei perechi şi nu ştiu pe care să o aleg. Mă vede nehotărâtă şi îmi spune, pe româneşte, surâzând, că dacă îi iau pe toţi mi-i lasă la preţ. Sincer, nu m-am uitat cât costă fiecare pereche. Mă uit acum, când sunt cu ei în braţe şi nu mai vreau să le dau drumul. Ei bine, 79 TL perechea! Respir adânc, dornică să negociez. Zâmbesc sincer şi frumos şi ajung numaidecât la 28 € (însoţit de un „hai, treacă de la mine” din partea vânzătorului) toate cele trei perechi de blugi! BINGO! Mai puțin de jumătate de preț față de cât aș fi dat pe ei în România dacă e să compar calitatea. HA, ce bine-mi pare! O afacere profitabilă!