Studentă în 2010. Noroc cu bursa de merit, am investit-o impecabil într-o excursie de primăvară, cu autocarul, în Turcia. Pe low cost. Îmi doream atât de mult să ajung în Turcia și acum aveam ocazia să văd de la legendara Troia și fermecătorul Canakkale, până la stațiunea de vis Kusadasi și vibrantul Istanbul. 

Nu ştiu când am traversat Bulgaria, că ghidul nostru ne şi anunţă să ne pregătim paşapoartele pentru intrarea în Turcia. Mă trezesc şi încep să-l caut..şi caut, şi caut până intru in panică. Aa…îl simt, e în buzunarul din spate al rucsacului!

Coborâm din autocar la ghişeul vamal. Frig. Imediat vameşul ne ia documentele, nici nu se uită prea bine pe ce pune ştampila şi gata! Ne urcăm înapoi, bariera se ridică şi suntem întâmpinaţi de chemarea la rugăciune, prima din zi, la ora cinci dimineaţa, ce se aude din difuzoarele moscheei din vamă. Mai avem patru-cinci ore până vom trece Dardanelele cu feribotul, dar nu prea am timp să mă gândesc la asta… adorm.

Aud cum ghida îți drege vocea în difuzoarele autocarului. Ne spune pe repede-nainte câte ceva despre Turcia. Despre semnificaţia steagului aflu că roşu = sânge, steaua = soarta/noroc, semiluna = minunea lui Muhammed oriunde (semnificaţie religioasă), iar steaua şi semiluna se regăsesc pe cer în această poziţie o singură noapte pe an (este vorba de Steaua Polară). Altă informaţie interesantă pe care o aud: turcii au cele mai multe posturi TV private din lume. Am amorţit pe scaun şi sunt nerăbdătoare să cobor și chiar șoferul o întrerupe: am ajuns la strâmtoare! Feribotul vine la ora zece şi e abia nouă și jumătate. Îndată ce cobor simt aerul încărcat de sare, briza puternica şi, din nou…frigul. Puţin mai departe, pe faleză, o femeie în vârsta, cu capul acoperit de văl, împinge un fel de cărucior-tarabă, unde vinde tot felul de mărunţişuri. Tot acolo există un monument închinat luptătorilor ce au murit în încercarea de a câştiga controlul asupra acestui punct strategic. De la ghidă, care continuă povestea afară pentru cei interesați, aflu că multe armate s-au bătut acolo în acest scop încă din vremea războiului Troian până în vremea campaniei de la Gallipoli din Primul Război Mondial.

Mă uit în jur. Pustiu. Câteva magazine îşi aşteaptă clienţii. Nu intru nicăieri. Prefer doar să mă plimb pe străzile înguste aşteptând să treacă timpul.

Prima oară pe feribot

Ne îmbarcăm şi ne urcăm cât mai sus să putem admira mai bine peisajul. Toată lumea e uimită, încântată. Aproape toţi din grup nu mai călătoriseră cu feribotul până acum: totuși, suntem abia studenți. Şi nici eu. Recunosc. Îmi e puțin teamă, însă încerc să mă obişnuiesc. Dar nu reuşesc imediat, iar soarta nu-mi dă timp. Un vapor de dimensiuni mari trece cu viteză aproape de vasul nostru, iar acesta începe să se clatine într-o parte şi în alta din ce în ce mai tare. Mă aşez în grabă pe bancă şi mă prind rapid de ce apuc: o ţeava cred. Mai e nevoie să spun ca tremur din cap până în picioare şi inima îmi bate mai tare decât atunci când trebuie să-mi ia sânge o asistentă? Vreau să ajung cât mai repede pe pământ! Noroc ca marea se linişteşte repede, şi odată cu ea, şi feribotul. Eu nu reuşesc să mă liniştesc…

Ajungem în Çanakkale

Foarte aglomerat, Çanakkale (pronunţat /Ceanakale/) freamătă din zi până în noapte. Maşini, oameni, trăsuri, motorete sau tarabe “plimbătoare” – toate se grăbesc pe străzile înguste. Nu există reguli de circulatie, nu există treceri de pietoni, aşa că fiecare “traversează pe riscul lui”, cum spune ghida. Bun venit în Turcia…

Am în plan să mă plimb câteva ore, să vizitez oraşul. La fiecare parter de bloc, pe fiecare străduţă se înşiră magazine şi cofetării cu o imensă varietate de prăjituri. Da, şi sunt foarte dulci toate! Nu există spaţiu în care să nu se vândă ceva. Inclusiv pe faleză turcii plimbă de colo-colo tarabele, unde vând brelocuri, brăţări, diferite suveniruri sau specialităţile lor: rahat, seminţe covrigi cu susan, chifle, vată de zahăr, castane coapte sau mere în caramel. Cu această ocazie aflu şi de cuvântul lor magic: „indirim” (reduceri)!

Tot pe faleză, în port, unde toate vaporaşele, bărcile, iahturile poartă mândre steagul Turciei, este expus Calul Troian. Acest cal a fost construit special pentru filmul “Troia”. După terminarea filmărilor, turcii l-au cumpărat şi l-au expus acolo, alături de o machetă mare a cetăţii Troia – protejată de o cutie din sticlă. Şi nu, nu era spartă!

Vizavi se află un parc, cu alei pavate, gazon proaspăt tuns şi arbuşti tăiaţi la linie. Într-o parte a parcului, turcii se duc “la sală” – câteva aparate de fitness sunt montate special pentru sport în aer liber.

Tot în acest orăşel din Turcia, am ocazia să negociez ceva pentru prima dată, fără să vreau: intru într-un magazin cu suvenire, iar pe raft este expus un Coran deschis la mijloc pe un piedestal, totul suflat cu argint. Îl admir, iar vânzătorul mă vede. Norocul meu de inițiere. Îl ia de pe raft, mi-l pune în mână, mă întreabă dacă îl vreau. Îi răspund ferm “No”. El îmi spune că mi-l dă la alt preţ. Ia calculatorul şi scrie “55”(preţul iniţial e de 60TL; 1TL=2RON). Îi spun din nou că nu şi încerc să plec. Dar nu am nici o şansă. Scrie “45”. Îmi surâde ideea, dar mă gândesc că e prima zi şi voi găsi o groază de lucruri mult mai frumoase, mai ales în bazarele din Kuşadasi şi Istanbul. În final, turcul ajunge să-mi scrie “30”. Plec mândră, chiar nu a fost rău pentru prima mea negociere…nedorită!

Forță din Troia

În drum spre Kuşadasi, oprim la Troia, un punct foarte important din Turcia. Fiecare plătim câte 10 € intrarea plus ghidul. Înainte de toate, mă urc cu colegii în Calul Troian să facem poze şi să admirăm peisajele de sus. Apoi, alături de grup, ghidul turc ne explică diferite machete şi fotografii, după care ne însoţeşte printre ruinele Troiei.

Ce am aflat, pe scurt: Cetatea Troia a fost descoperită de arheologul german Schliemann, pe dealul Hisarlik. În Antichitate, cetatea era un punct strategic deoarece acolo se afla un golf, deci – un port. Acesta făcea din ea o importantă zonă de comerţ, multe vase poposind acolo în drumul lor şi făcând schimburi de mărfuri cu troienii. Săpăturile arheologice au scos la iveală nouă cetăţi ale troiei construite una peste cealaltă, fiecare fiind dărâmată de cutremure sau incendii. Prima cetate a Troiei a fost construită în anul 3000 î. Hr. În prezent, cel mai bine s-a păstrat o parte din fundaţia zidului de fortificare ale Troiei II şi III din anul 2500 î.Hr. În urma cercetărilor şi interpretărilor, se pare că Troia lui Homer este Troia VI. În timpul domniei Împăratului Augustus, o nouă cetate înfloritoare a fost construită în acelaşi loc şi a căpătat numele de Ilium (Wilusa; Ilion). Cu timpul, golful a fost acoperit de aluviunile aduse de cele două râuri ce se vărsau acolo. Acum se întinde un câmp imens, care, bineînţeles, este cultivat.

După ce vizitam Troia, ne continuăm drumul. Oprim la o toaletă publică (vezi pozele mai jos) şi trecem prin oraşul Izmir, al treilea oraş ca mărime în Turcia. Şi asta se observă cu uşurinţă. Blocurile şi casele îmbracă dealurile din împrejurimi, oricât de înalte ar fi ele. Dacă la noi dealurile sunt verzi, acolo sunt gri. Nu crează neapărat o imagine frumoasă, ci una unică. În zare se întinde marea albastră.

Perla litoralului din Turcia, Kușadasi

Intru în super camera de hotel şi rămân impresionată. Razele de lumină pătrund prin perdeaua fină, albă, colorând încăperea într-un galben păstos. Las geamantanul şi mă reped spre balcon. Am în faţă un peisaj splendid. Soarele vrea să apună peste ceva timp, iar lumina lui se reflectă ca o linie difuză spre largul mării prea albastre. În zare se văd insulele Greciei, iar de-o parte şi de alta, munţii Turciei. Totul se îmbină perfect cu palmierii şi brazii de pe ţărm. Stau minute în şir să admir şi să imortalizez momentele…

Când mă întorc în cameră, îmi dau seama că într-adevăr sunt într-un hotel de patru stele: mobila e noua, e foarte curat, avem spaţiu, uşi de sticlă de sus pâna jos spre mare. Ce să mai, lux pentru studenți!

După cină, ies cu prietenii să ne plimbăm pe faleză. Marea pare liniştită. Briza aduce un aer cald. Toţi părem să ne bucurăm de aerul curat, de sunetul valurilor mării şi de imaginea Kuşadasiului noaptea, cu mii de luminiţe ce se văd în depărtare, cu sute de stele ce strălucesc pe cer. Pas cu pas ajungem pe dig. Dintr-o dată, briza călduroasă se transformă într-un vânt din ce în ce mai puternic. Imediat ne întoarcem, goniţi de valurile din ce în ce mai mari. Marea se înfurie. Ne depărtăm.

Următoarea oprire în plimbarea noastră este la un minimarket. Îmi atrage atenţia o roată mare cu tot felul de condimente…şaisprezece la număr. În centru se află o râșniță aurie ce are desenat simbolul ochiului norocos – aflat la fiecare pas în Turcia: la intrarea într-o încăpere, în pavajul de pe trotuar, ca medalion pe lanţ, ca breloc, agăţat de oglinda retrovizoare în interiorul maşinii etc („Nazar Boncuk” în turcă; sau “Ochiul Răului” – protejează împotriva deochiului şi luptă împotriva energiei negative orientată spre persoana care îl deţine; unii îl numesc şi “Ochiul lui Allah”). Revenind…încerc să negociez de la 25 de lire, însă nu am succes. În final, cumpărăm câte o cutie de bere tradiţională (Efes – trei lire). Apoi, ne îndreptăm spre hotel. Pe drum, realizez câte pisici maidaneze sunt prin zonă…cam una la doi paşi…şi unele par chiar sălbatice! 

Autobuzul ne aşteaptă în faţa hotelului pentru un tur al Kuşadasiului. Prima oprire o facem undeva sus, pe un deal, de unde putem vedea insula pe care se afla fortăreaţa de la intrarea în portul Kuşadasi (acum e transformată în discotecă şi unită de continent printr-un dig rutier) şi putem admira marea limpede. Într-adevăr, este un peisaj splendid.Din autocar, ghidul ne prezintă statuia oraşului: porumbei ţinuţi într-o palmă. Kuşadasi se traduce prin „insula păsărilor” (kuş = pasăre; adasi = insulă). Și ne atrage atenţia asupra pronunţiei corecte a numelui, adică /Kuşadasî/!

Ajungem pe cea mai mare şi cea mai fină plajă a staţiunii, Ladies Beach. Mie mi se pare tot mică, sincer. Ne bălăcim un pic (doar cu picioarele), după care ne continuăm turul. Trecem pe lângă cel mai mare parc acvatic de distracţii din zonă, Adaland – parc construit în stil rusesc, cu turnuri mari şi colorate (doar trecem, că se deschide doar în sezoni). Intrarea e 20-25 € ,iar pentru joaca cu delfinii plăteşti 60-80€. 

De aici, ne îndreptăm spre o fabrică de piele. Aici suntem invitaţi la o prezentare de modă şi suntem serviţi cu un ceai tradiţional din partea casei. Trebuie să recunosc că aşa ceai bun n-am mai băut în viaţa mea! Bun venit în Turcia, Corina! După această prezentare, suntem conduşi în magazinul fabricii, unde ne întâmpină proprietarul. Acesta ne spune că acolo se fac hainele de piele pentru marile firme din Europa, ne explică modul în care tratează pielea şi ne face o demonstraţie a calităţii superioare răsucind puternic o mânecă a unei geci, iar aceasta nu păţeşte nimic. Pielea este foarte fină şi se spală manual cu şampon de bebeluş. Înainte să treacă la categoria „preţuri”, proprietarul se declară foarte încântat că suntem primul grup de români ce vin în fabrica lui în acest an. Şi pentru asta, avem o reducere de 50% din preţul afişat. Hai, good marketing, trebuie să recunoaștem! Ne lasă să ne uităm prin magazin, în timp ce mulţi vânzători vin pe capul nostru încercând să ne convingă să cumpăram o haină de piele. Am şi eu parte de insistențe. Deşi îi spun turcului că nu mă interesează, mă pune să probez o haină, într-adevăr, foarte drăguţă şi începe să negocieze cu mine. Eu chiar NU vreau să cumpăr, nu port așa ceva…Jumătate de oră s-a tot chinuit să mi-o vândă și ultimul preț pronunțat, pentru curioși, a fost 120 euro.

Plecăm de acolo, iar autocarul ne lasă în Rai. Pardon, în Bazar. Îmi cumpar o groază de lucruri: suvenire, cadouri pentru părinţi şi prieteni, narghilea… şi vreau să negociez, împreună cu fetele, câte un ceas pentru fiecare dintre noi. Intrăm într-un magazin numai cu ceasuri şi începem să alegem dintre sutele de modele. Pentru fiecare în parte vânzătorul şi ne reglează cureaua ca să vină perfect pe mâna fiecăreia. Apoi negociem de la 28€ la 20€ (~80RON). Nu cedează greu având în vedere că îi cumpărăm patru ceasuri. Înainte să plecăm, turcul se prezintă Ahmed şi ne întreabă cum ne numim. Sărută mâna fiecăreia şi ne spune bucuros că ne mai aşteaptă în magazinul lui. Asta îmi place la comercianţii turci: sunt primitori şi foarte civilizaţi. Şi ar face orice să-ţi facă pe plac pentru a-şi vinde marfa. Nu ca la noi, ceri ceva, vânzătorul da ochii peste cap şi dacă vrei, de exemplu, să-ţi regleze cureaua la ceas îţi mai cere încă zece lei.

Văzându-ne încărcate de bagaje după numai trei ore, luăm dolmuşul (un fel de maxi-taxi mai modern – 2TL) spre hotel. Şoferul conduce ca un nebun. În cam opt minute suntem acolo. Trebuia să fim în douăzeci.

Va urma