Ali ne întâmpină la poarta Petrei după ce ne-am încheiat turul, așa cum a promis. „Are you ready for the best dinner in your life?”, ne întreabă. Clar suntem, ba mai mult, deja ne roade stomacul de foame după o asemenea zi aglomerată și visăm cina aia cu ochii deschiși!

Locul potrivit pentru foc

Ne urcăm în mașină și plecăm spre munte. Între timp s-a întunecat de-a binelea. Drumul e strâmt, cu pante abrupte și pare destul de periculos în bătaia farurilor în fază lungă. Dar șoferul nostru conduce cu grijă. „Look there!”, ne atrage atenția… „that is a bedouin village!”. Se văd numai jocurile de intensitate ale unor focuri arzând prin dreptunghiuri aflate la distanțe diferite, pe colină. Alea sunt casele lor. În piatră sau din piatră, cu o intrare…fără ușă. În mijlocul camerei fac focul în nopțile friguroase. Adică nouă-zece luni pe an.

Trecem de sat și tot urcăm în munți. Ne-am îndepărtat mult de Wadi Musa sau Petra. Ali încetinește și se uită după un loc bun de foc. Intră cu mașina prin niște hârtoape, bușește bara din față și scutul, noi ne speriem, dar el ne liniștește, că nu e nicio problemă. „Sunt părți ale mașinii făcute special pentru asta”, râde el. Ne oprim la marginea unei prăpastii. Coborâm și urcăm pe o stâncă. Vai, ce clar e! În mijlocul deșertăciunii muntoase, cerul se vedea ca prin telescop. Miliarde de stele mai mari decât cele pe care le știam, plus o dâră albicioasă care traversează cerul! Nu mai văzusem calea lactee de mică, de la munte!

Buf!, se aude altă mașină în aceeași treaptă de coborâre. Vin și opresc lângă noi. Ali ni-i prezintă pe prietenii lui, experții în Mandi, Ahmed și fiul său, Felah. Ahmed zice ceva în arabă și decide că nu e un loc bun, că e deschis, iar vântul bate prea tare, iar cina nu o să iasă bună. Suntem un pic derutate noi, dar ne suim în mașină și plecăm în căutarea altui loc. Mai urcăm și observ că intrăm în chei. Stânci înalte sunt tăiate de drumul șerpuit. „Pe aici să începem să căutăm!” Îndată, zăresc mai multe grupuri ce stau la un foc mic de tabără. Pare o tradiție a locului.

Nu departe găsim și noi locul ideal: o deschidere mare între două stânci, la vreo 10 metri de marginea drumului. Locul, în formă de triunghi, este adăpostit de un copac bătrân și strâmb. „Perfect!”, îl aud pe șoferul nostru.

Scena cinei!

După ce așează mașinile în poziția perfectă, îl văd pe Ahmed că scoate un băț de fier telescopic și un panou mic cu niște fire legate de el. Îl prinde în vârful bățului, leagă bățul de oglinda de la mașină și conectează firele la baterie. Și se făcu lumină ca pe stadion.

Felah scoate un bidon mare, alb și îl umple cu apă din sticlele de 2 litri din portbagaj. Îl pune pe plafonieră, bagă un furtun în el și prinde celălalt capăt cu o clemă de capacul de la rezervorul de benzină. Pune un robinet, ca să avem apă. Ali scoate un covor imens cu model tradițional și îl întinde pe jos. Pe margini, așează tacticos perne din burete.

Rămânem cu ochii mari când vedem că băieșii scot din portbagaj un butoi de fier. Da, un butoi de dimensiuni medii. Lângă el, Ahmed montează un grătar rotund cu trei etaje. Ali scoate multe caserole – cu bucăți de carne de pui, cu cartofi, ceapă și orez, condimente și salate gata preparate. Apoi, multe sticle de suc, pentru toate gusturile. Plus pahare, farfurii și tacâmuri de unică folosință.

Șeful (Maalem) Ahmed prepară orezul cu atât de multe condimente încât ne gândim că nu-l vom putea mânca. Apoi așează oala pe raftul de jos al grătarului. Pe cel din mijloc pune platoul cu pui și ceapă, iar pe cel de sus, pui și cartofi în coajă. Peste tot aranjamentul, Felah și Ali așează butoiul cu gura în jos. Pe el pune doi bolovani mari ca să nu se miște și să nu ia aer. În jurul butoiului, băieții pun stinghii de lemn de la niște lădițe de fructe. Stropesc cu puțină benzină și gata focul.

Arabi, dar moderni

S-a făcut așa de frig încât abia așteptam să stau lângă foc! Ne adunăm cu toții acolo. De după stâncă se aude Coranul cântat, dat tare în boxele unei mașini. E o atmosferă plăcută și destinsă. Doar un vânticel subțire și rece ne mai zgribulește din când în când. Ahmed ia cuvântul după ce povestim noi de unde venim și ce planuri de călătorie avem. Ne spune despre nevasta lui, despre cel mai mic dintre copiii săi care îi fură mașina ca să o conducă în jurul casei.

Își aduce aminte râzând și de vremurile în care avea o tarabă la poarta Petrei și două bătrâne din Germania l-au întrebat câte neveste are, le-a răspuns că una, iar ele nu l-au crezut nici în ruptul capului. Ba mai mult, soția vindea și ea la tarabă când nu putea el. Nu-și obligă femeile să poarte văl, fiecare face cum consideră într-o țară plină de turiști care se plimbă pe acolo cum vor de ani de zile, de când turismul a înflorit.

„E ora rugăciunii, vă rog, ne scuzați puțin, că ținem la religie!”, Maalem se scuză.

„Nicio problemă, plecăm mai încolo!”, spune Mădă.

„Nu, nu, stați aici, cu noi, pe covor!”, insistă el.

Se descalță și se duce în mijlocul covorului. Noi stăm pe margine. În spatele lui, se duc flăcăii. În dreapta, fiul lui, în stânga, taximetristul nostru. Ahmed pronunță câteva versete, iar cei doi îl repetă de fiecare data pe ultimul. Câteva plecăciuni și gata rugăciunea. Doar Felah mai rămâne puțin după cei doi pleacă înapoi lângă foc.

Verificate de poliție

Când să se apropie Ali și Felah de butoiul magic să mâncăm, o mașină neagră oprește brusc în dreptul nostru. Din ea coboară patru bărbați, îmbrăcați bine, casual, care vin spre noi. Se salută cu bucătarii noști și vorbesc câte ceva. Noi deja șușotim glume. „Până aici ne-a fost!”, glumește Alina. Dar Ali se întoarce spre noi și ne spune că domnii sunt de la poliție și au oprit să verifice dacă noi suntem acolo cu acordul nostru. Noi, ochii mari: „Da, logic, am și plătit!”

Își iau la revedere și pleacă liniștiți. Noi, cu fețe nedumerite. Vine Ahmed aproape: „Aici, nu e voie să ieșim cu femeile seara, chiar dacă avem acordul lor. Dar, pentru turiști, autoritățile fac o excepție ca să aveți o experiență frumoasă la noi în țară. Iar polițiști în civil verifică seară de seară toată zona, să se asigure că totul e în regulă.

„Și dacă nu e?”, curioasă eu.

„Atunci iau ei femeile și le duc acasă!”, spune el simplu.

O masă unică

După mai bine de o oră, masa e gata. Băieții ridică butoiul, iar un abur și o aromă de carne la cuptor, îmbibată în condimente, inundă colțul nostru dintre stânci. Bucățile de pui rumenite, cartofii copți și ceapa gălbuie ne lasă gura apă într-o clipită. Ahmed scoate și oala de jos, pe jumătate plină de un orez umflat și galben de la șofran. Vine Felah cu doua platouri mari, de tablă, Iar Maalem așează mâncarea pe ele cu grijă și atenție, să arate cât mai bine. În acest timp, Ali ne împarte farfuriile de plastic și tacâmurile, pune salata gata preparată din caserole în castroane de ceramică și așează ceainicul pe cărbunii încinși, ce au rămas de la foc.

Ahmed vine cu platourile pe care le pune în extremitățile covorului, ceea ce înseamnă că vom mânca separat. Noi leșinăm de foame și atacăm platoul înaintea lor. Ahmed zâmbește, știe că a făcut o mâncare delicioasă.

Se așează și ei și mănâncă stând turcește, fără tacâmuri – cu mâna goală. Mănâncă cu poftă. Și noi. Orezul e perfect condimentat, pielea pulpelor este atât de crocantă, iar carnea e zemoasă și fragedă. Mâncăm cu poftă și mult, efectiv până nu mai încape nimic. Doar ceaiul ăsta dulce și bun, cu care Maalem ne servește după ce mâncăm.

Felah se duce la chiuveta improvizată și începe să spele vasele. Ne e milă de el când vedem cât se chinuie cu oala, de care se lipise orezul. Ceilalți rămân la vorbă cu noi. Dar deja târziu și suntem departe de hotel, așa că-i propunem lui Ali să mergem. „Sure, as you want!”.

Ne urcăm în mașină și pornim la vale pe drumul înghițit de beznă. În zare se văd luminile orașului înșirate pe coline. Nu mai durează mult și ne vedem la hotelul nostru, frânte de oboseală. „Mâine la 6 ești aici, da?”, confirm eu cu șoferul nostru. „Shalla!”, îmi răspunde el pe un ton ferm.

Găsești câteva fotografii în albumul de pe Facebook!

-va urma-