O altă metodă prin care eu stabilesc opririle pe traseu e, ca după ce l-am stabilit, să-l urmăresc cu un zoom foarte mare pe Google Maps, să văd ce găsesc în cale, apoi să caut mai multe detalii despre obiectivul respectiv. Așa am găsit pe Route 90, în drumul nostru spre granița cu Iordania, Yotvata Hai-Bar Natural Reserve. 

Încă de la prima vedere căutare mi s-a părut foarte interesantă: niște animale sălbatice pe care nu am avut ocazia să le văd live. M-am uitat pe 2 poze cât să mă asigur că nu e de tipul unei grădini zoologice (nu-mi plac animalele chinuite) și gata, am pus-o pe listă!

E cineva acasă?

GPS-ul doar dublează toate indicatoarele aflate pe drum și instalate cel puțin cu un kilometru înainte, astfel încât să nu ratezi ce te interesează. Facem stânga, intrăm pe un drumeag în capătul căruia ne întâmpină vreo 5-6 animale decupate în tablă și instalate în parcare. Acolo, doar un Jeep parcat. Liniște. E închis?

Mă îndrept spre gard și văd un struț. Îi vedem de jur împrejurul gardului ca pe zimbri de la Vama Buzăului? Nițel mai încolo observ un fotograf stând nemișcat pe scaun, cu un teleobiectiv susținut de un trepied gros. Cum, în afară de struțul acela urât nu mai era nimic pe acolo, mă duc să-l întreb cum se vizitează. Bucuros de oaspeți, îmi explică politicos că trebuie să mă duc să cumpăr bilete de la căsuța din spate și acolo vom primi toate informațiile necesare.

Bun, nu e închis deci, mergem să luăm bilete (35 lei general pass). Acolo, o israeliană plimbată prin lume, tare vorbăreață, veselă și dornică să ne ofere toate sfaturile, indicațiile și datele despre animalele din rezervație. Întâi ne-a spus că nu avem voie să coborân din mașină, pentru că vom face un mic…safari. Apoi, că nu avem voie să depășim limita de 20km/h, pentru că intrăm pe teritoriul animalelor, suntem la ele acasă și trebuie să fim musafiri politicoși. 🙂

După care ne povestește câte ceva despre speciile protejate, despre cușca de șoimi, despre cât de mici sunt puii de struț și ne arată poze ca să nu-i ratăm și ne oferă, sub garanția unui act, un CD în limba engleză cu prezentarea rezervației și a fiecărei specii în parte.

În lumea sălbăticiunilor

Ne vedem în mașină și o rog pe Mădă să conducă, să pot face poze din dreapta. Că altfel am fi ieșit de acolo nu în 45 de minute (timpul recomandat de vizitare), ci în 4 ore. Doamna de la bilete ne ridică bariera și intrăm pe un drum de rezervație, prăfuit. Imediat după curba la stânga de imediat după intrare, vedem în față o turmă (?) de oryx, care nici măcar nu ne bagă în seamă. Pasc și…atât. Nici la cuțu-cuțu, nici la pis-pis, nici fluierat sau pâsâit nu ridică ochii spre obiectivul nostru. Impasibili la propria noastră existență, parcă transmit cum ne înjură în gând așteptând să ne cărăm naibii odată de acolo. Dar noi suntem prea entuziasmate că suntem într-o rezervație în mijlocul deșertului și că facem safari cu un Nissan Micra.

Trecem de ei și mergem încet, simțind sub roți fiecare piatră, pe un teren auriu-roșcat, întrerupt în zare de câțiva arbori bătrâni. Lăsăm în spate un praf difuz, pe care îl împrăștie îndată vânticelul aprig și cald. În dreapta, în zare, munții Iordaniei. În stânga, niște norișori pufoși se conturează timid. Mai încolo, niște struți pe margine.

Fugi! Nu-i de noi, e de mașină!

– A, uite, niște struți!

– Psss-psss!

– Uite, unul vine spre noi!

– Psss-psss-psss!

– Aoleu, vine cam cu tupeu, așa!

Eu închid geamul, fetele își țin respirația. Văzând că am închis geamul, struțul trece strada la câțiva centimetri de botul mașinii.

– Pac! Dă un cioc în parbriz.

– Poc-boc, alte două în ștergător.

Ne panicăm, aoleu, 800 de dolari garanția pe mașina închiriată și uite cum ne trece prin fața ochilor un scenariu nu tocmai fericit, așteptat sau dorit.

Mădă: -„Nici nu pot să accelerez sau să-l omor, că suntem în rezervație, nici nu pot să-l las să facă ce vrea, că nu e mașina noastră!” Un zvâc mă dă cu spatele de spătarul scaunului și aud motorul cum se turează. Și trage repede de volan spre dreapta, ieșim de pe drum și îl ocolim pe psihopat. Ei, și ce? Îl vedem cum se ia după noi, cu pas țanțoș și vioi. Alt moment de panică ce nu țin e mult – norocul nostru. Struțul se oprește, dintr-o dată dezinteresat de mașina noastră, care revine pe drum și, evident, în limita de 20km/h. Cred că i-a intrat niște praf în ochi și nu ne-a mai văzut :))

Măgari? Aici?

CD-ul se tot învârtea și vocea feminină, de profesoară în vârstă cu un accent de neidentificat, vorbea deja de prea mult timp de „the asses”. Devenise stresantă și amuzantă în alt context repetiția cuvântului însoțit de tot felul de detalii de care chiar nu aveam nevoie. Ei bine, ce caută niște măgari într-o rezervație de specii protejate? Nici noi n-am știut până nu i-am văzut fată în…parbriz, abia la capătul rezervației. Măgărușii sunt 25% zebre. Și sunt atât de drăgălași că-ți vine să-i iei în brațe!

Facem bucla de la finalul rezervației printre turmele de antilope, oryx, măgăruși și gazele. Abia când ne întoarcem văd și eu cușca în care puii de șoim, o specie pe cale de dispariție, sunt protejați până când se pot descurca singuri. Am văzut și coji de ouă de struț, într-un cuib improvizat pe pământ (ce păsări leneșe!).

La întoarcere, război

Un nor de praf în stânga, aripi ridicate și scandal. Doi struți alungă un oryx rătăcit printre ei, apoi se apropie cu avânt și încep sa se bată. Între ei. Pentru că…struți. Mădă oprește, „not agaaain, păsările astea!” Stăm, în timp ce ei se tot înfoaie unul la celălalt. Dintr-o tufă apar și puii, niște pufoșenii cât bobocii de rață, care i-au potolit imediat pe ăi doi curajoși. Așa că ne-am putut îndrepta și noi spre ieșirea din rezervație, imediat ce s-au depărtat de marginea drumului. Ca o sincronizare perfectă, povestea despre măgari s-a terminat fix când treceam de poarta rezervației.

Delectează-te cu o serie de fotografii în albumul de pe Facebook!

-va urma-