Violenţa tăcută. Sau revolta pereţilor din Bucureşti

3
Violenţa tăcută. Sau revolta pereţilor din Bucureşti

Să merg prin Bucureşti: grabă, motoare, claxoane, voci ce trec repede pe lângă mine. Mă uit în pământ, numai când traversez ridic privirea. Şi toţi sunt ca mine, poate mai puţin puştii de liceu, cei mai gălăgioşi de pe stradă. Chiar şi aşa, e greu să nu observ scrisurile colorate de pe pereţi, bine-cunoscutele graffitiuri. Sunt peste tot! Şi au devenit atât de comune ochiului meu, că pur şi simplu le ignor complet. Dar nu şi astăzi.

Ajung prin spatele Pieţii Mihail Kogălniceanu, pe strada Ionel Perlea. Desene colorate şi semnături greu de descifrat decorează pereţii gri. Oameni care se împuşcă, skate-uri rupte în numele punk-ului şi România întregită cu Basarabia sunt făcute cu şabloane pe pereţi. În rest, tinerii au măzgălit orice: de la numele lor de stradă până la mesajele comune cu structura X + te iubesc.

Pe zid, un şablon bun cu Basarabia pământ românesc, scot aparatul de fotografiat să fur o amintire. În spatele meu, brusc, două ţigănci vorbesc tare despre nişte bani şi marfă. Una era în curte, iar cealaltă stătea cu o mână în şold şi cu o mână se ţinea de gard, iar între două degete ţinea bancnote de zece lei. Prefer să plec mai departe. Ies în bulevard, înapoi în zgomotele aglomeraţiei.

Văd cum oamenii aproape că aleargă pe trotuar, nimeni nu observă scrisurile, revolta, stigătul tineretului prin scris. Pe Bulevardul Regina Elisabeta, mesaje cu Jos Băsescu, speranţă, hai gata, Salvaţi Roşia Montană sau priveşte cerul… aşteaptă să fie citite şi înţelese. Înţelese de ce? Şi de către cine? Pentru că oricum, noi ca naţie, nu reacţionăm. Jos mâinile de pe Buzeşti, strigă un alt mesaj de pe gardul de protecţie de la fosta Primărie a Capitalei. Şi da, acolo s-au dărmat clădiri monumente istorice. Oamenii recunosc prin asta că suferă. Lor nu le convine. Ei ţin la istoria lor şi a ţării lor, la spaţiul lor şi la Basarabia, prezentă pe fiecare bloc, în fiecare staţie, pe fiecare uşă ce nu se mai deschide.

Ajung în continuare pe strada Constantin Mille, pe lângă Palatul Universul şi Palatul Adevărul. Linişte. Aici nu mai e trafic. E pustiu. Doar nişte muncitori strigă unii la alţii de pe un bloc, vizavi de Palatul Adevărul. Pare o zonă moartă, unde curenţi de aer rece şi umed, cu miros înţepător de mucegai îmi intră involuntar în adâncul plămânilor. Tuşesc şi un ecou mă urmăreşte preţ de o clipă. Mă uit în jur şi observ zidurile ce tihnesc de scrisuri şi culori. Totul începe aici cu Atenţie, cade tencuiala. Cuvinte mari stau mărtuiea a personalităţii introvertite a tânărului bucureştean: priorităţi, pace, taci, defocusat, pace & iubire. Pe pervaz găsesc cuvinte triste, despre foamen şi sărăcie: Totul e bine când se termină cu pâine. Dedesubt, alt scris spune: totul e bine când se termină cu mine. Gânduri depresive şi chiar sinucigaşe îşi strigă amarul aici. Pentru că tinerii noştri nu sunt fericiţi, n-au speranţă şi sunt pesimişti, pe bună dreptate.

Schimb strada, şi odată cu ea, registrul mesajelor, atitudinea şi ideile transmise. De la Librăria Mihai Eminescu, prin spatele Universităţii şi până la fântână, găsesc mesaje încurajatoare, de protest, cuvinte nervoase, dure, repetate. Indignaţi-vă!, Studenţi, sclavii corporaţiilor!, Statul acuzativ care/care, Revendică-ţi universitatea!, Another brick in the wall (o altă cărămidă într-un zid), mă fac să zâmbesc, să mă simt bine. Mă regăsesc în spiritul generaţiei mele. În acelaşi timp mă revolt, amintindu-mi cum politicienii îsi bat joc de noi. Băsescu Mort, e scris cu mov pe zidul Facultătii de Litere.

 Trec printre studenţii care fumează liniştiţi la intrarea în Facultatea de Litere. Vorbesc tare, glumesc, râd, stau nepăsători. Paradoxal, pe peretele opus, scrie mare: Români! Nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara! Problema, din studii cel puţin, e că oamenii ca ei nici măcar nu ies să aleagă. După colţ, se prevede atitudinea: Singura soluţie, propria evoluţie! şi Eu cu cine votez?. Înconjor Universitatea şi văd că mesajele de aici se leagă între ele în planul politic: Jos Băsescu, Ne-am săturat cât ne-au furat, Ponta, demisia!, Victor Ponta eşti o mizerie, Ponta du-te după Năstase, FMI go home, Jos guvernul FMI. Fotografiez. Vânzătorii ambulanţi se uită insistent la mine, iar unul îmi strigă: Nu-mi faci şi mie o poză de buletin? Îl ignor. Şi în acelaşi timp, îmi spun în sinea mea, convinsă de altfel, că el nu a citit niciodată mesajele astea, pe pe pereţii din spatele lui. Cum nici eu nu le citisem până astăzi, deşi am participat la protestele unde s-au promovat alte tipuri de valori.

 Tot pe zidurile universităţii se promovează şi alte tipuri de gândire, benefice sănătăţii societăţii actuale: Feminismul există în România, cu simbolul aferent, şi Rasismul distruge vieţi.

Mă întorc spre staţie. De ce ne exprimăm doar prin scris? Oare doar atât putem face pentru societatea noastră? De ce nu avem curajul de mai mult? Întrebările mele sunt întrerupte de claxonul autobuzului 336. Un taxi oprise acolo pe avarii. Mă urc. Plec. 

*Reportaj realizat pentru cursul de Jurnalism Cultural de la FJSC

Comments

comments

  1. Bravo, frumos scris materialul. Da, cam aşa este, între a susţine teoretic un lucru şi a şi face practic ceva pentru el este o nedorită diferenţă. Chestie de mentalitate, de voinţă, de putere de a te implica în ceva. (Îmi amintesc fără să vreau de avertismentele de pe pachetele de ţigări, dar toată lumea fumează). Să sperăm însă că în viitor se va mai şi schimba ceva.

  2. Vandalismul nu este o solutie. E doar dovada ca acest popor e neputincios sa faca altceva si isi descarca frustrarile pe unde poate. Materialul este frumos scris, insa pana la urma nu face decat sa glorifice un fenomen reprobabil. Sa se revolte peretii cat vor, poporul sufera in continuare…

LEAVE A REPLY