Călătoria e mai mult decât un simplu drum

0
Călătoria e mai mult decât un simplu drum

Când mă întreb asta pe mine însămi, simt că stau sub o ploaie de argumente care mai de care mai puternice și nu știu cu care să încep mai întâi pentru că toate sunt la fel de importante la nivel subiectiv! Îmi vin în minte locurile de o splendoare rară, care m-au impresionat în cel mai adânc oftat, dar și experiențele – transformate în amintiri – pe care nu aș fi putut să mi le creez pe acasă sau la birou. 

Când mă gândesc la o călătorie, nu o pot vedea ca acea deplasare din punctul A în punctul B, o ședere statică și, gata, înapoi acasă – sau, cel puțin nu asta reprezintă ea pentru mine. Ci, a călători înseamnă să simți, să inspiri adânc, să înveți, să te emoționezi, să cești, să zâmbești și să te bucuri din suflet.

De ce călătoresc?

Îmi amintesc de cina la butoi din mijlocul pustietății iordaniene, de cum abia înaintam pe trotuarul din centrul New York-ului la o oră de vârf, de cum am aprins spirale parfumate la templul din Hanoi, de bătăturile din palmă după ce am tras plasele de pește la mal cot la cot cu srilankezii de pe o plajă din Galle sau de cum abia mă țineam pe cămilă în timpul furtunii puternice din deșertul saharian, în timp ce firele de nisip îmi intrau până în suflet.

Călătoresc pentru experiențe greu de imaginat înainte de a ajunge la fața locului. Călătoresc ca să ies din rutina zilnică – da, e un clișeu cât se poate de real și, odată atins, îmi dă acel fior care-mi face pielea de găină, iar sufletul să zburde. Caut aventura, noul, cultura, oamenii. Caut povești care să mă uimească și pe care să le pot povesti mai departe. Caut faimosul și, în același timp, ascunsul – a fost minunat să văd și să ascult Niagara din „praful” de stropi fini ce îmi îngreuna părul, dar a fost spectaculos să conduc prin Canionul Rugova din Kosovo, trecând pe sub stâncile cu formă de arcade, acoperișuri și stâlpi, pe deasupra cărora se scurgeau șuvoaie de apă, creând mici cascade cu puterea unui duș.

Călătoresc pentru liniștea sufletului meu. Oricât de comod îmi e acasă, oricât de bine mă înțeleg cu familia și prietenii, oricât de mult îmi place ceea ce fac for living, simt des nevoia să mă deconectez de tot ceea ce îmi este cunoscut și să plec unde văd cu ochii, cu gândul, ghidându-mă după impulsurile de moment în alegerea destinațiilor. Necunoscutul mă completează, mă inspiră, mă crește.

Călătoresc pentru nevoia de adrenalină. Un traseu mai provocator, o via ferrata, o sesiune de rafting, un drum mai dificil, o tiroliană sau un zbor altfel – întotdeauna îmi palce să am inclusă câte o asemenea scânteie în traseul meu.

Călătoresc să învăț toleranța. Am crescut în România, mi s-a dat pe tavă anumită mentalitate și acest lucru îl pot schimba doar eu. Cum? Mergând în mijlocul culturilor, stând de vorbă cu localnici, participând la diverse activități cu ei – ori că e vorba de muncă sau de obiceiuri de sărbători. Oamenii, popoarele… nu sunt doar etichete. Sunt suflete colorate și luminoase care au puterea de învăța pe oricine vine cu inima deschisă, ceea ce nu crezi că poate exista: în fond, suntem la fel, chit că locuim pe cealaltă parte a planetei. Doar stilul de viață și obiceiurile ne diferențiază.

Călătoresc ca să cresc. Fiecare incursiune într-o anume cultură e o lecție de viață. Știi câte ai de învățat de la un om simplu care a transformat supraviețuirea de pe o zi pe alta în „a trăi”? Am ajuns în Cambodgia, într-o zonă sărăcăcioasă, unde localnicii trăiau cu mai puțin de doi dolari pe zi. Eram pe o insulă îndepărtată, unde nu ajung prea mulți turiști, deși există câteva unități de cazare, doar unele cu electricitate. De jur-împrejurul insulei, există colibele localnicilor; undeva, și o școală susținută de voluntari britanici. Mâncarea depinde doar de vreme, iar hainele – doar de vaporașele care mai vin cu niște petice, pe care noi le numim „cârpe”. Totuși, oamenii zâmbesc. Trăiesc clipa cu inima. Nu-i doare și nu lasă loc frustrărilor în viața lor că sunt săraci sau că se înghesuie câte șapte într-o colibă cât o bucătărie de bloc de București – fac asta doar când plouă, altfel dorm în hamacele agățate de cocotierii de la marginea pădurii. Mergeau desculți, vedeau încălțări doar în picioarele turiștilor, însă aveau zâmbetul până la urechi. „Cum poți fi așa de fericit?”, a fost prima mea curiozitate către unul dintre ei. „Sunt sănătos, familia e sănătoasă, uite marea plină de pește, uite cocotierul plin de nuci care-mi potolesc setea. Soarele strălucește, iar briza mă răcorește. Ce să vreau mai mult?!” Noi uităm să ne bucurăm, însă ei au grijă să ne reamintească să-i zâmbim soarelui. „Ne e foame, marea e aici, plecăm în zori cu bărcile, punem năvoadele, apoi dormim în barcă până la prânz, când le ridicăm. Cât prindem, atât mâncăm. De ce să avem nevoie de încălțări când nisipul pe care călcăm e așa de fin? Iar copii sunt fericiți că au școala asta aici, unde învață engleză și primesc pixuri și caiete de la voluntari. Au mare grijă de ele ca de cele mai mari comori. Mulți vor să le fie ghizi turiștilor când or crește!”

Călătoresc ca să-mi aflu trecutul. Mă număr printre puținii iubitori de pietre. Așa le numesc mulți. Pietrele astea, ce azi sunt situri arheologice, spun povești mult mai puternice decât orice carte, pentru că te învăluie cu decorul, aerul trecutului și experiența spațiului. Iar eu, ca și tine, sunt conectată la tot ce au însemnat civilizațiile de mii de ani încoace.

Călătoresc pentru mine. Am ajuns în punctul în care îmi iau un pachet sau doar un bilet de avion pentru că asta simt. Am obosit să explic celor din jurul meu de ce „trebuie” să fac asta chiar atunci. Pur și simplu o fac. Asta mă face fericită și nu mă deranjează vreo clipă să plec singură sau în grupuri de oameni pe care-i cunosc la fața locului. E cu atât mai interesant. Bucuria mi-e și mai mare când descopăr o lume de poveste chiar în locurile mai puțin turistice, în care cei din jur susțin că „n-ai ce vedea”. Așa s-a întâmplat în Ciprul de Nord, la Hilarion Castle, când de acolo vedeam lumea, viitorul și bucuria de a explora locurile incredibile de pe acest Pământ.

Călătoresc ca să mă relaxez pe plajele cu nisip alb străjuite de palmieri. Cui nu-i place răsfățul, mai ales în perioadele de burnout? Și dincolo de șezlongul din nuiele la marginea apei turcoaz stau micile atenții: un cocktail dulce cu gheață făcut de un barman zâmbitor, un prosop parfumat oferit de camerista care-mi urează „bună dimineața”, un tur cu un șofer atât de pasionat și încântat de încântarea ta, că te mai plimbă o jumătate de oră când tu ai plătit o excursie de două ore, o croazieră de o zi în care ghidul, extrem de bine pregătit, mai că termină de prezentat zona, plantele și ființele marine și pare că va trece la capitolul „microbiologie” într-o poveste care nu-ți mai lasă atenția să zboare nicăieri. Ah, acum mi s-a făcut așa de dor de albul din Zanzibar!

Călătoresc ca să mă provoc și să fac lucruri care nu fac parte din zona de confort a multora. Astfel, fiecare pas mă întărește, mă învață să comunic și să mă port oriunde în lume, îmi dezvoltă instinctul în ceea ce privește fiecare decizie luată pe traseu și mă îmbogățește enorm cultural, ca om care adoră această Planetă, dar și ca ghid ce va da, la un moment dat, informațiile mai departe. Doar anul acesta am plecat singură, cu rucsacul în spate în Sri Lanka, o destinație nu tocmai populară printre români; am plănuit, pas cu pas, un tur în care am plecat cu mașina mea prin Kosovo, o destinație atât de întunecată pe harta multora, care s-a dovedit a fi un hidden gem al Balcanilor; mi-am cumpărat o excursie de grup în Cuba și am plecat în blind, fără să mă documentez prea mult, doar din dorința de a mă lăsa surprinsă de fiecare obiectiv, peisaj sau experiență pusă în calea mea. Dar mă provoc de când am prins gustul explorărilor, din 2013, când m-am urcat într-un avion spre Tanger, într-o vreme în care Marocul nici nu era o destinație prea turistică, localnicii efectiv ascunzându-se de mine prin satele conservatoare. Prin 2017, eram cu două amice pe un vârf de munte în Iordania, alături de localnicii care ne găteau pui cu orez la butoi, experiență pe care o negociasem cu câteva ore înainte cu un taximetrist căruia îi fusesem negociate de un alt taximetrist pentru o cursă până la Petra.

Călătoresc ca să-mi stabilesc relațiile. Se spune că o călătorie este cel mai bun test pentru orice fel de relație: cu prietenii, cu jumătatea, cu familia. Așa este. Să pleci pe un „teritoriu neutru” în care să împarți fiecare clipă cu cei pe care i-ai ales parteneri de călătorie, creează inevitabil situații în care reacțiile îți spun multe despre oamenii din jur. Uneori ai nevoie de ajutor, alteori trebuie tu să ajuți grupul/persoana cu care călătorești. Sunt situații în care cineva trebuie să lase de la el, altele în care cea mai bună/safe hotărâre trebuie să primeze. Așa am descoperit că persoane pe care le-am considerat prieteni n-au fost niciodată mai mult decât simpli parteneri de călătorie, iar, alte dăți, am descoperit prieteni extraordinari printre simple cunoștințe întâmplătoare. Iar, atunci când nu merge bine, e fain să te provoci să te detașezi de oameni și să prioritizezi locul în care te afli pentru că, oricare ar fi situația, locurile vizitate și experiențele legate de călătorie nu ți le poate răpi niciun moft și niciun ochi dat peste cap. 🙂

Călătoresc ca să întâlnesc oameni ca mine. Este impresionant câți oameni din lumea întreagă am întâlnit prin periplele mele. Oameni deschiși, dornici să vorbească, să cunoască, să exploreze. Alături de o asemenea persoană am ajuns să mă plimb prin cartierul musulman din Colombo, când oamenii au ieșit din micile case ca să ne vadă, că nu mai văzuseră turiști pe acolo. Așa am acum prieteni din Italia, pe care i-am întâlnit în Eilat la Budget rentals ca să închiriem o mașină. Ultima mașină. Așa că am luat-o împreună și ne-am plimbat prin tot sudul Israelului. Tot prin hosteluri, hoteluri, resorturi și restaurante am întâlnit călători care m-au dat noi idei, mi-au deschis noi orizonturi și m-au făcut să-mi doresc să ajung în anumite zone țările lor, așa cum și eu i-am convins să viziteze Bisericile Fortificate din Transilvania. Tot datorită lor, mi-am schimbat întregi planuri chiar în timpul călătoriilor pe cont propriu. Știi cât de bine e să te întâlnești pe traseu cu oameni care vin din sens opus și să-ți spună ce te așteaptă? Așa am renunțat la mistica pădurea-rezervație Sinharaja pentru că era sezonul lipitorilor și nimeni nu scăpase cu mai puțin de trei mușcături; așa am ajuns, altă dată, la Marble Cave, lângă Prishtina, când eu nici nu știam că există cu o seară înainte.

Călătoresc ca să am ce povesti. Mi-a plăcut întotdeauna să scriu pentru ceilalți. Pe blog, pe Facebook, în reviste, guest-posts, pe diverse site-uri travel-related. Și imensă îmi e de fiecare dată bucuria când cineva îmi urmează pașii în căutarea frumosului dintr-o destinație.

Călătoresc când sunt tristă. Viața nu e întotdeauna așa cum ne dorim noi să fie. Pierdem conexiuni, pierdem relații, pierdem proiecte, pierdem… oameni. Și sunt convinsă că nicio terapie nu e mai bună pentru suflet decât cea care mă obligă să mă detașez: în mijlocul unui oraș necunoscut, lăsându-mă cucerită de culori, obiective, arhitecturi, oameni noi. Și, fără să-mi dau seama, tot acest context creat îmi dă forțe proaspete, îmi limpezește mintea, îmi vindecă rănile și îmi dă puterea să o iau de la capăt. Călătoria este cel mai bun pansament, tratament și antidepresiv posibil!

Călătoresc ca să sărbătoresc. Întotdeauna am considerat că șampania și planul unei noi plecări merg mână în mână. Cum mă pot „premia” mai bine pentru reușite dacă nu cu o nouă experiență?

Comments

comments

LEAVE A REPLY