Amintiri dintr-un timp bătrân

0
Amintiri dintr-un timp bătrân

Într-o discuţie de o oră şi jumătate, Nea’ Lulu, pensionar de 72 de ani, îşi reaminteşte cum a crescut la ţară, muncind la câmp şi prin câte a trecut când a plecat din satul natal pentru a se realiza pe plan profesional. El povesteşte fragmente din viaţă, vremuri pline de obiceiuri moştenite din moşi-strămoşi, întămplări ce-i aduc zâmbetul pe buze, dar şi altele care-l întristează.

[Notă: Pentru a păstra originalitatea textului, l-am transcris în dialect, exact aşa cum e pe înregistrare, menţionând totodată, între paranteze, pauzele lungi de vorbire, gesturile şi stările emoţionale ale interlocutorului]

Aşa… M-am născut în comuna Urisiu de Jos, judeţu’ Mureş, în anu’ 1939, ianuarie, 20. Am crescut lângă părinţi. La vârsta dă şapte ani am plecat la şcoală unde am absolvit patru clase elementare. Am crescut lângă părinţi, unde îi ajutam la munca câmpului când m-am mai mărit. Veneam de la şcoală şi mai…bunica deja avea mâncarea pusă în coş şi-mi spunea [gesticulează cu indexul de la mâna dreaptă, în sens de sfat]: „Te duci la câmp că ei muncesc şi le e foame. Tu mănânci cu ei acolo!” Mă duceam, serveam masa şi eu cu părinţii mei şi cu fraţii cei mai mari, mai stam şi eu p-acolo când mă mai punea mama când prăşa la porumb şi mai adunam porumbu’ care-l rărea şi-l aducem la vite acasă; mergeam la munca câmpului la fân, copil fiind…scuturam brezdele care cosea tata şi cu fratele meu cel mai mare, adunam fânu’… ce puteam şi noi face copiii care eram mai mici. Am avut o copilărie frumoasă. Libertate, mai mergeam şi la joacă [zâmbeşte], la scăldat cu alţi băieţi pă malu’ gârlii pă unde aveam acolo, aveam o apă care trecea prin centru’ comunii, ş-apăi mai era băltoace aşa mai micuţe unde făceam baie. Mai mergeam şi mai prindeam şi peşte cu undiţele [măreşte ochii şi dă din cap aprobator, dând de înţeles că prindea mult peşte], ne jucam, mai mergeam şi cu vacile de le păşteam…ce puteam face şi noi copiii. Când mai m-am mărit, mergeam şi eu la coasă, la sapă, la secerat…munca câmpului, că aşa era la ţară. La vârsta dă douăzeci şi unu de ani m-am căsătorit. Dân această căsnicie a rezultat un băiat, în anu’ 1961. De acolo, pă timpu’ ăla să colectiviza comunele şi m-am gândit să-mi schimb meseria de agricultor şi să plec undeva să mă pot califica în industrie. Ş-am plecat în comuna Ciorogârla. Pe timpu’ ăla, comuna Ciorogârla avea o industrie locală unde să făcea şi mobilă şi metralurgie.

De-aia ai ales să pleci aşa de departe? Că e distanţa foarte mare între Urisiu şi Ciorogârla!

E distanţa foarte mare. Asta era undeva lângă Burureşti, această comună. Cum am ajuns acolo? Aveam o soră căsătorită, care soţu’ ei lucra în poliţie. Ş-am venit pă la ei şi m-am gândit să mă calific într-o meserie în industrie. Şi aşa a şi fost că m-am calificat la locu’ de muncă în meseria dă lăcătuş. Confecţionam bănci dă şcoală…pentru şcoală. Că tot în aceeaşi incintă era şi tâmplăria care făceau partea lemnoasă, adică catedrele pentru şcoală, şezuturile, pupitrele pentru bănci, iar eu unde lucram, făceam scheleturile metalice. Da’ de acolo s-a desfiinţat acea industrie şi s-a înfiinţat tot în juru’ Bucureştiului în comuna Buda. Comuna Buda aparţinea dă judeţu’ Drăgăneşti, Vlaşca. Am lucrat tot în metalurgie. În acest timp, a mai rezultat încă un copil, o fetiţă, în anu’ o mie nouă sute…[pauză]…67. De acolo, ne-am mutat dân lipsă de spaţiu în comuna Domneşti, unde m-am şi stabilit, că până atuncia şi în vremea…şi în timpu’ cât am stat la Ciorogârla am stat cu chirie, şi la Domneşti la fel. Dar, soţia lucrând şi dânsa la spitalu’ dân Domneşti, spitalu’…cămin de bătrâni, făcea împrumuturi, puneam banii la CEC, şi am strâns bani, mai mi-a dat şi părinţii şi mi-am cumpărat o casă proprietate aici în comuna Domneşti, unde sunt şi în ziua de astăzi. Când s-a mai mărit copiii, băiatu’ era clasa a noua, fetiţa clasa a treia, am construit altă casă, mai mare. Am lucrat tot în cadru’ industriei locale, la metalurgia, aicia, în Domneşti, timp dă douăzeci dă ani. Iar în aproape dă pensionare, m-am mutat dă la această industrie tot în comuna Domneşti, mecanic – fochist la spitalu’ dân Domneşti unde lucra şi fiica mea, şi soţia. De acolo…acolo am lucrat cinci ani după care m-am pensionat. M-am pensionat pe caz de boală având un accident la picioru’ stâng, fractură [îşi freacă mâinile] şi mai am avut şi alte compicaţii.

Şi cum s-a întâmplat? Poti să-mi povesteşti?

Am ieşit pă drum să mă duc la o alimentară şi pă drum era gheaţă, ş-am alunecat, ş-am căzut şi pă gheaţă mi-am fracturat picioru’. Am mai lucrat şi după ce m-am făcut bine, aicia la spitalu’ dân Domneşti, de unde m-am pensionat. Ş-acuma sunt pensionar, mă ocup cu [pauză] treburile gospodăreşti prin curte. În gradină cu zarzavat, c-o bucata dă vie, flori, nu le…nu suntem să mergem la piaţă să le vinem, dar pentru casă.

Şi merită munca?

Munca niciodată nu e plătită atât cât să munceşte, dar noi, obişnuiţi cu munca, ne este greu ca să stăm să nu facem nimica. Ne întreţinem curtea să fie frumoasă cu flori, le udăm, avem pompă de udat ca să le udăm, zarzavatu’ la fel, avem pomi, viţă de vie [mândru] şi ne gospodărim…[pauză]...acasă, la domiciliu.

Aş vrea să-mi spui, cât ai stat acasă la Urisiu, cum era mai exact viaţa acolo, cum era la şcoală…?

Acasă, până m-am maturizat, dă să mă căsătoresc, copilăria am mai spus, a fost foarte frumoasă, mergeam la şcoală, cu alţi colegi ne jucam tot felu’ dă jocuri prin curtea şcolii [pauză], veneam acasă, mergeam cu vacile la păscut, că aşa era copilăria…cei, cei mari să duceau la muncă şi noi copiii păşteam vacile şi veneam seara cu ele acasă, le adăpam…

Şi nu preferai să te ocupi mai mult de şcoală? Sau erai obligat să-ţi petreci timpul aşa?

Dă şcoală n-am putut să avansez mai mult dă patru clase deoarece noi am fost o familie mai înstărită în comună ş-aveam pământ mai mult şi mă lua la munca câmpului. Iar atuncia era şi regimu’ comunist şi cei care eram mai înstăriţi, chiar bunicu’ meu era chiabur, şi nu prea aveam…nu eram bine primiţi să complectăm studiile atuncia. Cele opt clase mi le-am complectat când eram matur, aveam douăzeci şi cinci de ani! [ridică scurt mâna dreaptă]

Cum te-ai hotărât?

Lucrând în…aicia, în industrie, m-am interesat, m-am dus la şcoala dân Domneşti care era şcoală dă opt clase şi m-am interesat c-am zis să-mi complectez studiile, să am şi eu opt clase. Şi mergeam în timpu’ liber, unde mi-am complectat cele opt clase. La ora actuală am opt clase.

Cum a fost în perioada războiului? Ce-ţi mai aduci aminte de atunci?

Ţiu minte, la vârsta de cinci ani, mai precis pân 1944, a ajuns şi la noi acolo, în Mureş, al doilea Război Mondial. Mic fiind, da’ mi-amintesc cum stăteam într-o pivniţă la bunicii mei mai mulţi şi copii şi tineri, mai vârstnici şi oameni bătrâni şi toţi…stăteam acolo înghesuiţi pentru că zona dân care m-am născut eu e o zonă foarte deluroasă unde, pă timp de război, inamicu’ să poate bătea în retragere…asta o ştiu ai mult de la părinţi, că eu eram dăstul de mic. Doar ştiu cum era războiul, dar nu…ei mi-au povestit cum nemţii se retrăgeau şi pă…s-aşezau pă crestele dealurilor [desenează harta cu degetele pe pătură] şi băteau în retragere. Iar ruşii cu românii, care erau aliaţi, veneau, fiind oaste mai multă, veneau şi luptau până îi alungau. Iar fugeau nemţii şi lua pă altă creastă de deal şi iar să aşezau şi iar mai ţineau piept cât puteau, dar n-au avut ce să facă pentru că ei erau mult mai puţini decât ruşii şi românii şi li să termina şi armamentul, iar ruşii fiind alimentaţi cu armament dă americani, a putut să-i învingă. Aşa s-a terminat dă a câştigat ruşii aliaţi cu românii al doilea Război Mondial. [pauză] După război a fost o sărăcie foarte mare. Am rămas că ne-a luat vitele, oile, tot ce-am avut. Am rămas numai cu o vacă bătrână. Şi era foarte greu, mai ales că pân anu’ 1947 a fost o secetă, o vară întreagă n-a plouat şi nu s-a făcut recolta. Ş-a fost o foamete, nu aveam ce mânca, dacă acea vacă care o aveam avea lapte, mama, seara, când mulgea vaca, îmi punea mie o oliţă dă lapte: „Du-te la mătuşa Silvia, că ei n-au vacă, să mănânce şi ei!”

Nu să găseau…nu să găsea porumb, nu să găsea grâu, nu…dă dăparte de tot aducea oamenii, se duceau cine putea venea şi aducea porumb şi grâu şi mai vindea şi la alţii şi am trăit foarte greu vreo doi ani după război. Pă urmă uşor, uşor a început să mai şi plouă, am ..[pauză]..s-a dus tata şi l-a muncit pă la pădure şi ce-a mai putut să facă ş-a mai cumpărat o vacă şi lucra pământu’ cu vacile. Punea vacile la jug şi mergea la plug. Şi făcusem şi eu acuma şase ani şi pă mine mă ducea să mân vacile la plug. Să le întorc, să arăm, să semănăm, să facem recoltă. Şi uşor, uşor am mai crescut şi eu, fratele cel mai mare era mai mare cu opt ani ca mine, sora cu patru ani, eram mai bun de muncă, ş-am început să muncim mai mult [gesticulează cu ambele mâini], să ne adunăm recoltă mai multă şi să trăim chiar binişor.

Şi apoi vremurile s-au schimbat…

S-au schimbat vremurile pă parcurs că pă timpu’ ăla era şi cote. Cu cât aveam pământ mai mult, era cotă şi dă grâu, şi dă porumb, şi dă floarea-soarelui, şi dă fân, dă carne, dă lapte, dă lână [„enumeră” cu palma dreaptă, în mişcări circulare], tot felu’ ce exista pă faţa pământului erau cote. Şi să punea cotele după pământ. Noi, cât am fost mai mici de n-am putut să muncim pământu’ chiar aşa dă bine, aveam cote mari şi adunam puţină recoltă. Trebuia să mai cumpărăm grâu să semănăm toamna pentru anu’ care urma şi să cumpărăm şi pentru pâine, că nu era pâine la alimentară ca acuma. Atunci să făcea pâinea în cuptor. Aşa… Şi încet, încet s-au şters cotele. Ş-au început contractări. Şi contractam şi lapte şi carne de viţel. Creşteam viţei dă la vaci şi-i duceam la contract şi luam bani pă ei. Ş-am început s-avem şi bani; mai mergeam şi la lucru, că-n oraş era o fermă dă stat ş-aia avea şi podgorie dă viţă dă vie, unde mergeam şi munceam, livadă dă pomi: mere, pere, prune şi câte d-astea era…şi mai munceam acolo. Nu ne plătea prea bine, dar totuşi, dacă acasă nu aveam dân recoltă aşa, s-aduna şi câţiva bani.

Cum te distrai când erai tânăr?

Flăcău fiind, mergeam la hora satului, să făcea horă cu muzică, ne distram acolo cu fete, cu flăcăi, le jucam învărtite ca la noi în Ardeal, că acolo nu erau pă timpu’ ăla discoteci sau alte distracţii. Duminica era horă în mijlocu’ satului, aveam un castan mare, nu ştiu câte sute de ani o fi avut, că acel castan şi acum mai există, da’ s-a mai uscat dân el, s-a mai rupt, da’ atunci era foarte frumos; era umbră frumoasă ş-acolo ne adunam toţi flăcăii, fetile, chiar şi cei căsătoriţi mai tineri, toţi mergeam la horă şi ne distram acolo. Păi mai să facea anumite spectacole, piese dă teatru, jucam în piese dă teatru. Ţiu minte că am jucat într-o piesă chiar eu eram Ion Roată [râde]. Şi mai multe piese…aşa… Să facea coruri dă …era coruri şi dă copii, şi dă fete şi flăcăi şi venea lumea să ne privească cum jucăm cu piesele dă teatru.

Cum a fost când s-a nascut băiatul? Cum a fost să devii părinte şi cum te-ai descurcat mai apoi cu doi copii?

După ce m-am căsătorit, imediat la un an, soţia mi-a adus pă lume un băiat foarte reuşit, care acolo s-a născut, până să plec eu să-mi schimb profilu’ dă muncă. După vreo patru luni după ce m-am angajat, a venit şi soţia acolo, la Ciorogârla, cu băiatu’, n-avea decât nouă luni, şi stăteam cu chirie. Câştigam vreo nouă sute de lei pă lună. Chirie plăteam o sută de lei, ne mai rămânea opt sute. Şi cu acei bani, pentru că avea o valoare, trăiam împreună cu soţia şi cu băiatu’. Când băiatu’ a făcut doi ani, l-am lăsat acasă la părinţi. Părinţii mei nu mai mergeau la munca câmpului, fratele meu mai avea şi el un băiat şi părinţii aveau grijă dă copii când ei, ceilalţi, mergeau la munca câmpului. De ce-am lăsat băiatu’ acasă?…ca să să poată angaja şi soţia, să fim salariaţi amândoi, să putem face rost dă bani să ne făcem o casă a noastră, să nu mai plătim chirie, pentru că am hotărât să nu mai ne întoarcem acolo la Târgu Mureş deoarece aicia eram lângă Capitală şi era mai uşor şi cu transportu’ şi cu aprovizionarea şi cu orice nevoi aveam. După vreo doi ani, am adus băiatu’ la… Ne mutasem la Domneşti.

Şi în tot acest timp el a stat acolo şi voi aici?

Şi noi aicia. Da. Apăi, pă urmă a apărut pân anu’ ’67 şi fetiţa. Ea a fost cu probleme că s-a născut prematură, la şapte luni neîmplinite. Şi vreo doi ani a mers foarte greu, a luat în greutate, dar a fost sănătoasă. Şi la vârsta de doi ani şi pă ea am lăsat-o acasă, la părinţi, ca soţia să poa’ să lucreze. Ne cumpărasem casa, dar era o casă mai micuţă. Şi ca să putem să ne construim altă casă, am lăsat şi fetiţa acasă până la vârsta dă patru ani. P’urmă am adus-o şi pă ea că erau mai măricei şi rămâneau acasă amândoi. Când băiatu’ era la şcoală, fetiţa o lua maică-sa cu ea la servici, că lucra aicia în Domneşti. O lua la ea la servici şi mai stătea pă la fetile alea pă la lenjerie, stătea într-un pătuţ acolo [sugerează cu mâinile o formă mică, pătrată], să juca, îi dădea nişte siringi folosite şi tot făcea injecţii într-o pernă, să juca ea acolo până când venea maică-sa cu ea acasă. Când s-a făcut de grădiniţă atât băiatu’ cât şi fata, la timpu’ lor, îi duceam la grădiniţă, pă urmă la şcoală. Au fost cuminţi. Băiatu’ a făcut la Domneşti opt clase, p’urmă a făcut liceu’ dă fizică tehnologică la Măgurele, tot acolo a făcut şi facultatea, este inginer, a lucrat la…a făcut stagiatura la Reghin [dă din cap aprobator, mulţumit], la Uzina Republica, apăi a venit acasă aicia la Domneşti unde s-a angajat la Uzina Rocar, uzina dă maşini, până la desfiinţare. Actualmente, lucrează la o asociaţie privată, „Casa Lux” i să zice.

Revenind puţin în trecut… De Revoluţie ce-ţi mai aduci aminte? Dar de perioada de dinainte de Revoluţie?

Pă timpu’ comunismului a fost şi greu, şi mai puţin greu, dar greu’ care era mai mare: lucram în acord în industrie. Şi în timpu’ liber ne lua pă câmp la recoltat mazăre, soia, floarea-soarelui, porumb; Atât la recoltat, chiar şi la sapă [se încruntă puternic]. Ne lua la sapă la porumb, la mazăre…

De ce? Era obligatoriu?

Da! Spunea că dacă nu mergem să ajutăm în agricultură, ne închide secţia. Şi noi nu aveam ce să facem pentru că dacă ne închidea secţia, nu mai câştigam bani. Şi lucrând în acord, noi aveam şi lucram şi duminica ca să ne putem face planu’ să luăm banii. Iar ceea ce lucram pă câmp nu ne dădea nimic. Mergeam numa’ ca să meargă industria şi aşa. Până în revoluţie aşa s-a întâmplat. Revoluţia când s-a întâmplat Revoluţia nu mai lucram în industrie, lucram mecanic foschist la spitalu’dân Domneşti, dă unde m-am şi pensionat.

Ai participat la Revoluţie?

Nu am participat la Revoluţie că chiar în timpu’ revoluţiei, când încă să trăgea, să trăgea în Bucureşti, după ce-l executase pă Ceauşescu şi pă soţia, atunci am alunecat pă gheaţă şi mi-am rupt…mi-am fracturat picioru’[se încruntă a tristeţe]. N-am participat la Revoluţie, mă uitam numa’ la televizor ce să-ntâmplă.

Şi din cei apropiaţi a participat cineva?

Chiar băiatu’ [face ochii mari] care pă timpu ăla era…lucra ca inginer la Uzina Rocar, a participat la Revoluţie, dar a neglijat ca să fie revoluţionar pentru c-a fost atâta dă mulţi şi nu ştiu, nu l-au recunoscut, ori el nu s-a interesat, că a rămas aşa, dar a trecut chiar printre gloanţe. Chiar îmi spunea că o dată a şi simţit cum a fluierat glonţu’ pă la ureche [arată cu mâna dreaptă, trecând-o scurt pe la urechea sa] când să trăgea.

Şi cât a fost plecat nu ţi-a fost teamă pentru el?

Ba da, mi-a fost foarte teamă să nu păţească ceva, văzând câţi tineri mureau şi câţi au murit, mi-era foarte frică să nu i să întâmple ceva. Dar Dumnezeu l-a ajutat şi nu i s-a întamplat nimic.[ofrează slab, uşurat]

Şi alte întâmplări, momente importante din viaţa ta?

Aaaa…ca întâmplări, da! Am două întâmplări care puteam chiar să mor! Copil mic fiind, mă duceam la plug cu tata şi cu fratele meu cel mai mare. Şi când lăsa vacile să manânce la douăsprezece şi mâncam şi noi, p’urmă le prindea la jug…să mai are cu ele. Şi eram undeva aproape de sat. Arasem. Tata a semănat grâu’ dân…cum era la noi, le zicea la [pauză] săculeţele alea de semănat grâu’ dân el le zicea „dăsagi”. Ş-a terminat dă semănat şi eu mă chinuiam, frate-meu a luat una dân vaci ş-a dus-o la jug şi eu tot mă-ntindeam s-o iau şi p’ailaltă dă corn să o duc şi eu. Da’ n-ajungeam, nu puteam. Şi când a venit tata ş-a aruncat dăsagii ăia jos, în spatele la vacă, vaca s-a speriat ş-a sărit peste ruda carului şi m-a trântit şi mi-a pus picioru’chiar aşa pă piept [îmi arată cu palma, bătându-se uşor pe piept], dar picioru’i-a alunecat, doar m-a şters. M-a durut, m-a usturat, m-a zgâriat pă piept şi p’urmă m-am speriat…io puteam să mor! Putea să mă calce, să mor, că eram mic, aveam vreo şase ani. Ş-am mai avut o întâmplare… M-am urcat într-un nuc să scutur nuci şi m-am urcat p-o cracă mai…da’ nu era prea sus totuşi…p-o cracă mai uscată şi s-a rupt craca aia ş-am căzut într-un gard în urzici. Şi m-a urzicat, şi m-a usturat m-am şi zdrelit pă coate [se uită la cotul drept, pe care şi-l mângâie cu mâna stângă], pă jenunchi [îşi pune mâinile pe ambii genunchi].

De obiceiurile de acolo? Cum erau?

Obiceiurile era frumoase. Iarna să făceau şezători. Să făceau şezători unde s-adunat fetile şi torceau, unele torceau, altele croşetau, altele coseau că acolo era portu’ ţărănesc şi să făceau nişte ii pentru fete, cămăşi pentru băieţi, cu ornamente, alea dân anumite culori. Şi noi, flăcăii, mergeam acolo şi cântam, jucam, mai spuneam câte şi mai câte glume, mai scoateam câte o fată în altă cameră şi stăteam cu ea de vorbă acolo, fiecare avea câte o prietenă, uneori ne mai şi certam şi ne mai împăcam [zâmbeşte]…aşa era şi flăcăii cu fetile. Alte şezători erau care unde mergeau nevestele măritate.[pauză] Tot aşa: torceau, coseau sau croşetau. Da’ unde era şezătoare dă fete era numa’ fete. Şi mai existau femei dân astea, mai bătrâne, care nu-şi puteau toarce, că să făcea atuncia…totu’ să făcea dân cânepă. Să torcea, să ţesea, să făcea pânză dân care să făcea costume d’astea, [mimează îmbrăcatul cu o cămaşă] dă purtare, dă mers la muncă, nu cumpăram cămăşi, că nu aveam bani şi nu era atuncia…Numa’ dân ţesături! Şi să făcea clacă: s-aduna toate fetile şi torceau dacă să putea, toată cânepa lu’ femeia aia ş’apăi noi mergeam şi toate fusele care le luam şi le puneam pă răşchitor, făceam tot aşa… Să fierbea porumb, să punea zahăr în porumb şi mâncam porumb fiert dân ăla…boabe…şi cântam şi jucam şi făceam… Dă băut băuturi alcoolice, nu prea, [ridică puţin o sprânceană şi dă din cap serios] că nu prea era aşa băutură ca să bem cum să bea acuma…rar pă la horă, câte un pic, aşa. Şi ăsta era obiceiu’ dă iarnă, al şezătorilor ş-al lucrului…apăi mai era obiceiurile dă sărbători. Mergeam la colindat. Când eram copii mergeam ş-adunam colăcei. Când ne-am făcut mai mari ne-adunam flăcăii de-aceeaşi vârstă cam era vreo trei serii. Cei până-n armată, cei veniţi dân armată, p-urmă cei căsătoriţi, fiecare cu iaturile lor, cu cei dă vârsta lor, aşa. Şi mergeam, colindam la fiecare, unde să punea într-adevăr, să punea ţuică pă masă, sarmale…la noi le zicea găluşti la sarmale. Şi colindam, să făcea…acuma nu să mai face, nu să mai păstrează obiceiu’… să făcea „turcă”, cum e p’aicia „capra”, acolo îi zicea „turcă”. Şi mergeam în fiecare casă în seara dă Crăciun şi lumea ne primea [accent pe „ne primea”, sugerând că acum nu mai e aşa], cu turca aia împodobită ş-o jucam, aveam şi p-unu cu vioara care ştia să cânte…şi jucam turca…şi la ziuă ne-adunam în centru’ comunii că dă la toate casele ne dădea şi colaci şi ne dădea şi câte-o bucată dă carne dă porc ş-acolo unde noi împodobeam turca asta în postu’ Crăciunului erau câteva femei, mai mult fete dân astea mai pricepute, şi să făcea acolo şi friptură şi sarmale, să mânca…toată lumea…şi nu numai noi flăcăii şi fetele care jucam turca, şi lumea dân sat…cine vrea să vină era ca la o nuntă…să mânca, să bea, să cânta, să colinda, era o frumuseţe [zâmbeşte]. Dă Revelion, la fel, tot aşa ne adunam…câţi eram prieteni aşa şi eram d-aceeaşi vârstă şi cu fete făceam Revelionu’…cei căsătoriţi între ei, cei mai bătrâni, la fel, mergeau unu’ dă la altu’ şi era o distracţie frumoasă. Iarnă frumoasă, ningea. Păi iarna, ce făceam? Mergeam, mai scoateam bălegar la câmp cu sania, cu caii, ne-adunam şi jucam cărţi, la mai mult cam pă unde era şezătoarea, acol’ mergeam şi jucam cărţi câţiva flăcăi, aşa. Aveam obiceiuri frumoase.

Deci să înţeleg că iarna nu era aşa mult de muncă?

Iarna nu era muncă, că numai ce mai adunam lemne dă pă la pădure şi cu sania şi mai scoteam bălegar la câmp şi ne vedeam acasă dă vite. Tăiam lemne, duceam în casă că ardeam cu sobe, era ierni friguroase, crâşnea zăpada sub picior când ieşeam în curte noaptea. Da’ era frumos. Ăstea era obiceiurile dă iarnă. Apăi cel mai mult vara să făceau nunţile…primăvara, vara, toamna, da’ să nu fie post [face semn cu indexul drept că nu]. Nu să făcea nunţi nici în postu’ Sfântei Mărie, nu să făcea în postu’ Craciunului sau Paştelui, nu să făcea nunţi. Şi mergeam la nunţi. Cum era acolo? Prima dată intram flăcăii şi fetele la masă. Unele servea cu băutură, mâncare şi ieşeam…şi muzică şi jucam. P-urmă intra cei căsătoriţi. Că nu să făcea nunţile, nu era căminu’ cultural să fie o sală aşa dă mare să aveam loc toţi într-un… Să făcea nunţile pân două-trei odăi care aveau oamenii. Vara, când era cald, să făcea nunta afară, dar iarna nu să putea că era frig. Nu era un salon undeva, o sală ca să putem face nunţile acolo. Acuma să fac ş-acolo [arată spre stânga cu indexul drept], la caminu’ cultural. Acolo-i bucătăria, ş-acolo să face nunta. Şi să fac nunţi mult mai bogate ca pă timpu ăla. Atuncia era aşa: ţuică, zeamă dă tăieţei…supă dă tăieţei şi mâncare dă…să tăia câte-un viţel mare, doi viţei şi să făcea…la noi îi zicea gulaş…ăla era felu’ doi…pă vocabularu’ maghiar. Da’ noi nu eram maghiari, eram români. Şi cozonac. Acuma să fac nunţile ca la Bucureşti: aperitive, cu tot, tot, tot…şi sărmăluţe şi friptură şi dă vacă [ţine socoteala pe degete] şi dă purcel şi bere şi vin şi ţuică şi tot felu’ …şi citrice. La cei care sunt..şi la fiecare familie…să fac atâtea prăjituri că la fiecare când s-aşază la masă să pune-o pungă pă masă. Şi în punga aia când la plecare îşi ia fiecare prăjituri pentru copiii mici care erau acasă, iar fiecare vin dân alt sat sau dân altă comnună, la plecare li se dă o sticlă dă vin. Asta e la nunţile acuma. Pă timpu’ meu nu era aşa că era lumea mai săracă şi nu erau aşa bani şi era nunţile…da’ totuşi era frumoase.

Şi la nunta ta cum a fost?

La nunta mea a fost frumos, soţia mea dacă era dân satu’ vecin, Urisiu dă Sus, eu eram Urisiu dă Jos, au venit lume şi dă la Urisiu dân partea ei şi dân partea mea ş-aveam trei camere mari, la noi să făcea camerele mari când, după război casa noastră veche a fost atinsă d-un proiectil şi a rămas numai jumate dân ea [sugerează cu palmele un pătrat, pe care apoi „îl taie” în jumătate]. Şi când ne-am mai mărit şi noi şi am muncit ne-am făcut altă casă nouă, ş-aia am făcut-o mare. A fost plină! Toate trei camerele şi-n verandă era lume. Am avut muzică bună şi a fost şi meniu’ ca lumea. A fost o nunta frumoasă. [zâmbeşte, pauză] Mai ţiu minte tot de la o întâmplare care era să-mi scape, când aveam vreo optâsprăzece ani, un alt băiat, un prieten d-al meu s-a căsătorit ş-a luat mireasa dân altă comună. Ş-acol’ era un obicei: când era mireasa dân altă comună toţi flăcăii, care le zicea colăceri, încălecau pă cai şi mergeau cu caii împodobiţi să ia mireasa. Ginerele, dacă exista un cal alb în comună, să urca călare, îşi ia un cal alb. El mergea-n mijloc şi noi, colăcerii, pă mărgini…era ca un fel dă oaste a noastră, atunci s-ar fi zis că să-nsura fii dă-mpăraţi sau nu ştiu ce. Şi mireasa o ducea-n căruţă. Mirele călare şi mireasa în căruţă cu fetile care erau gătite şi să faceau chiuturi dân astea, versuri…chiu… [pauză] …aşa…cântate. Ş-atuncia ţiu minte că era noroi. O plouat noaptea şi era noroi. Ş-acasă când ajungi la mire cu mireasa, în mijlocu’ curţii să pune o găleată cu apă c-un colac şi c-o sticlă cu ţuică. Şi să ocoleşte dă trei ori, colăcerii ocolesc dă trei ori găleata aia cu apă. Pă urma unu’ dân colăceri ia sticla cu ţuică şi colacu şi vine şi-l rupe cu mireasa şi rupe bucăţi, aruncă la lume ş-apucă câte-o bucăţică fiecare şi mănâncă şi închină cu ţuica aia, cu mirele, mireasa, naşu’, naşa…şi cum s-a-ntâmplat, că eu când am trecut pă lângă găleata aia călare pă cal, la urmă trebuia găleata vărsată. Şi cel dân spatele meu i-a dat cu picioru’ la găleată şi găleata a sunat, că era dân tablă, ş-a venit pă picioarele la calu meu. Şi când a căzut ca… când a … calu’ s-a speriat şi a sărit într-o parte şi eu am căzut după cal în noroiu ăla acolo şi m-am…tot m-am umplut dă noroi. Ş-apăi m-am sculat d-acolo, fiind în vecini acolo, m-am dus acasă. Tata mă certa că m-am îmbătat, da’ eu nu mă îmbătasem. Şi un unchi i-a zis : „Acuma nu-l certa că i-atâta lume, uite dacă calu’ s-a speriat…” şi nu mi-a făcut nimica. M-am spălat, m-am schimbat dă alte haine şi m-am dus înapoi la nuntă ş-am jucat, am cântat şi asta a fost întâmplarea.

Îmi spuneai că te certau. Părinţii tăi erau duri cu tine? Sau cum erau atunci?

Nu erau, nu erau. Am avut părinţi buni. Nici eu nu le-am făcut probleme, nu eram scandalagiu să mă bat cu alţii sau să fac alte prostii pân sat, am avut părinţi buni. Aşa n-aş putea spune că nu mă mai certau niciodată când…ăăă….poate mai greşeam, fiind copil sau chiar şi când eram mai mare. Ăăă…[pauză]…poate vreodată nu erau mulţumiţi că dă ce la horă n-am jucat şi pă fata cutare sau fata cutare că…d’apăi nu era dân intenţie şi mai mă…că de ce mă ţiu mândru dă fata cutare şi n-o joc şi nu ştiu ce…

Ei aveau atunci preferinţe ca tu să te căsătoreşti cu cineva anume? Se stabilea de când eraţi mai mici cine cu cine?

Da, am vorbit. Am avut până să mă căsătoresc, aveam o prietenă tot dân aceeaşi comună dă unde m-am căsătorit…cu o fată pă care p’aia n-au vrut-o părinţii mei că…fata n-avea nicio vină, dar părinţii ei şi bunicii era nişte oameni aşa mai…dân familii mai sărace şi mai le plăcea băutura. Ş-a zis că să nu semene cu ăia să fie şi ea şi nu ştiu ce, dar pă timpu’ ăla n-aveam dă gând să mă căsătoresc. Şi ar fi zis să iau o fată dân sat, da’ dân fetile care erau atuncia în sat, care mi-ar fi plăcut mie mi-era neamuri…verişoare ş-aşa… Şi cu soţia cu care m-am căsătorit nu eram neam şi a fost şi ea d-o familie, o familie modestă, de mijloc, nu…nici bogaţi, nici săraci, da’ d-o familie de oameni cumsecade şi foarte bine văzuţi în comună…şi n-a fost probleme, mi-a dat voie să mă căsătoresc, deşi eram dân comune diferite. [pauză] Ş-acuma când mergem, acasă mergem pă la toate neamurile, cu toţi suntem prieteni…

Şi cum e acum când mergeţi la Urisiu?

Acuma s-au schimbat multe faţă d-atuncia, acuma. Ş-acolo nu să mai ocupă lumea atâta dă mult dă agricultură pentru că toţi s-au…muncit în oraş, s-au făcut făbricile ălea mari atunci, acuma s-au mai desfiinţat şi-s mai puţini. S-au mai împrăştiat, tineretu’ a plecat, s-au mutat pân..aproape dă oraş şi pân oraşe: în Reghin, în Târgu Mureş. Păi mai vin p’acasă aşa, pă la neamuri da’ nu prea mai prea muncesc pă la câmp, prea puţini. Mai recoltează p’acolo că sunt prune, mere, pere şi fac ţuică, unii mai vând, alţii să aibă pentru casă… [pauză] s-au schimbat şi portu’…nu mai e portu’ ăla…numa’ cei bătrâni mai poartă port ţărănesc. Nici femeile nu mai ţes aşa, nu mai fac cămăşi dân tesături, cumpără totu’ dă la magazin. Nici hore nu să mai fac ca atuncia, să fac acuma discoteci la căminu cultural, nu mai sunt lăutari, merg pă muzica asta care e acuma. Şi nunţile să fac, nu mai sunt ca atuncia cu cai şi cu atâtea obiceiuri dân moşi-strămoşi, nu.

Ai fost recent la o nuntă acolo?

Am fost. Frumos. Ca la Bucureşti, ca la noi aicia. La cămin, aceleaşi obiceiuri sunt cum sunt şi aicia acuma ş-acolo. Să duc, ia mireasa, să duc la biserică, să cunună, vin la cămin, să pune masa toată noaptea, să ia daru şi care vrea să mai rămână bine, care nu, pleacă acasă.

Alte întâmplări din viaţa ta?

Ca întâmplări am mai avut. Încă în timpul când locuiam la Ciorogârla am cumpărat o motocicletă. Şi am vrut să viu împreună cu soţia la Domneşti unde era sora mea. Vreo opt kilometri de la Ciorogârla până la Domneşti. Şi venind printr-o comună vecină p’acolo între Ciorogârla şi Domenşti, e o comună…e un sat, Dârvari. Şi într-o curbă acolo la institut am intrat puţin cam tare în curba aia şi nu era asfalt, era drum dă nisip. Ş-acol’ cum era curbă era nisipu’ gros. Şi mi s-a răsucit roata dân faţă dă la motocicletă ş-am căzut. Şi m-am julit şi eu pe genunchi, pe mâini şi soţia la fel. A început să plângă că „ia uite ce mi-ai făcut pă mâini!”, că „de ce n-ai avut grijă?” şi eu mă uitam…nu mă mai uitam unde m-am zgâriat, mă uitam că mi-am spart faru’, s-a rupt număru, s-a îndoit aripa şi îi ziceam „lasă, lasă, că alea să vindecă, da’ eu uite c-am stricat motocicleta!”[râde]. Şi pân’ la urmă am ridicat motocicleta d’acolo, i-am îndreptat ghidonu’ şi n-am mai venit la Domneşti la sor-mea. Am pornit-o iară şi ne-am întors înapoi acasă. Ş-am zis „ e, am făcut o plimbare pă cinste!” Buuun… E, a trecut aia. A mai trecut un timp şi am vândut motocicleta aia ş-am luat alta mai mare să-i pui şi ataş, că acuma creşteau copiii, să pui şi copiii în ataş. Şi într-o vară, nu mai ştiu pân ce an a fost, pân’ …[se uită concentrat în sus] ’75…cam aşa, nu mai ţiu minte, am luat şi copiii, i-am pus în ataş, soţia la spate, şi i-am dus la Predeal, unde soţia mea are un frate şi stătea la o vilă acolo, şi ne-am dus să stăm şi noi o săptămână, eram în concediu, să stam şi noi o săptămână la Predeal. Ş-aşa am făcut. Când am ajuns pă la Băneasa, am avut pană pă roata dă la ataş. Am tras pă dreapta, am făcut pana, am mers mai departe. La Băneşti când am ajuns, la intersecţie acolo, era poliţia. Ne-a tras poliţia pă dreapta. I s-a părut lui, la un poliţist, că nu m-am asigurat cum trebuie [ridică nedumerit din umeri] şi că dacă venea o maşină dân spate şi mă lovea. Eu încercam să-i explic că m-am asigurat, că m-am uitat înapoi şi nu era o maşină care să mă depăşască ş-am semnalizat cu mâna. El zicea că nu, până la urmă am tăcut dân gură, că tot el trebuia să aibă dreptate. Şi ce să-mi facă? Că să-mi ia carnetul. M-am rugat de el, am zis :”uite, vă blesteamă copiii ăştia mici dân ataş că mă duc şi eu cu ei să-i plimb la munte că am neamuri la Predeal” ş-aşa, aşa. „Hai să te iert…” Da’ am văzut eu ce voia…i-am dat cincizeci de lei să bea şi el două baterii de vin când să retrage şi ne-a dat drumu să plec la Predeal. N-am mai mers un kilometru că aceeaşi roată, că era cauciucu tăiat pân-năuntru şi să rodea camera, noroc că am avut trei camere la mine, că iar am avut pană. Iar am desfăcut roata, am înlocuit camera, am umflat-o, am pus-o la loc. Am zăbovit. Când am ajuns în Sinaia, altă pană…a treia [oftează uşor]. Le era foame la copii. Pă margine acolo începea o livadă mică aşa, şi era cu prune coapte, acolo. Şi băiatu’, fiind mai mare, să ducea, jumulea prune dân alea, venea la ataş şi mânca cu sor-sa, cu aia mică, cu Doiniţa [râde cu poftă]. Şi, în sfârşit, am ajuns la Predeal ş-acolo m-am dus şi mi-am cumpărat o cutie dă petice, că n-aveam cum să-nlocuiesc… Când am venit înapoi mi-am cumpărat cauciuc nou şi n-am mai avut pă urma…doi ani n-am mai avut pă urma pană. Dar atunci aşa s-a întâmpat. Şi înapoi iar am făcut două pene până acasă. Ăsta a fost un drum cu peripeţii. Pene. Asta a fost!

Dar pă urmă mi-am pus cauciucuri noi şi n-am mai avut probleme. Iar motocicleta aia am avut-o până prin anii [pauză] ’80… [îşi roteşte privirea pe tavan] nu, nu! Stai aşa că n-am, n-am făcut socoteala bine…Până pân ’88! Că în ’86 s-a însurat băiatu’ ş-aveam motocicleta…un Mezeu dă doi jumate cu ataş. Şi odată m-am dus la Predeal cu trenu’ . Motocicleta am lăsat-o acasă. Am avut o problemă şi m-am dus singur la Predeal, la cumnatu’ acolo şi mi-a rămas motocicleta în curte. Băiatu’ era la facultate. Soţia la servici. Ş-au venit vreo trei puştani dân ăştia de vreo şaişpe-şaptâşpe ani într-o noapte când eu eram plecat şi mi-a furat motocicleta. S-au dus cu ea pă câmp, s-au plimbat, s-au îmbătat şi între satu’ Ordoreanu şi Ţegheş, pă câmp, acolo s-a împotmolit în noroi şi n-a putut să mai iasă cu ea d’acolo. Şi ei, dă necaz, au luat pompa dân ataş, [se încruntă puternic de supărare, de milă] ş-au lovit-o, i-a spart faru, i-a spart stopurile, i-a îndoit rezervoru’, au luat bateria, au luat sculele ş-au lăsat-o acolo, în noroi. Eu când am venit acasă nu mai era motocicleta în curte [face ochii mari]. Când a venit soţia de la servici am întrebat-o unde-i motocicleta. Şi ea nu ştia.

– „Păi nu ştiu, mă, unde e motocicleta. Am zis că ai dat-o tu cuiva!”

– „N-am dat-o la nimeni, n-am mai găsit-o!” [ridică din umeri]

M-am dus la poliţie ş-am facut plângere şi când m-am dus la servici, colegii mi-a spus că, cu o seară înainte, în noaptea când mi s-a furat, zice: „Te-a căutat Nicuşor!”…Un băiat care venea pe la mine p’acolo când eu pă timpu ăla mai lucram şi pă strung. Şi venea să-l las să lucreze şi el pă strung. Şi reglam maşina şi-l lăsam să să înveţe şi el să lucreze. „Şi te-a căutat şi noi i-am spus că eşti plecat la Predeal”. Ş-atuncia eu am făcut legătura că el ştia şi nu mă gândeam că a luat-o el singur, m-am gândit că el şi cu alţii au putut să ia motocicleta. M-am dus la poliţie ş-am spus ce-am auzit, ce mi-a spus mie colegii. A venit poliţia şi l-a luat imediat: „Îmi spui unde e motocicleta, că dacă nu, te leg!”. Şi a spus: „Da, eu şi cu cutare şi cu cutare…” cu Cocoş şi cu Balaci…era doi puşti dă pân Clinceni. Am convenit cu părinţii lor să le dau motocicleta şi să-mi cumpăr alta. Să-mi dea bani să-mi cumpăr alta. Păi n-au vrut. A zis că-mi dau bani să o repar şi le-am luat la toţi trei şase mii…unu câte două mii, ca să-i iert să nu le facă dosar. Era minori, dar totuşi le-a dat o amendă penală.

Am luat şase mii bani, mi-a restituit banii ca să pot să-mi repar motocicleta, că eu m-am dus la târg…nu era motocilcletă în magazin, era numa’ dă ocazie. Şi motocicletă ca să cumpăr nu puteam să cumpăr fără şase mii. Dar dacă ei n-au luat-o p-asta care ei mi-au stricat-o, au defectat-o, mi-au dat banii, tot la târg m-am dus şi mi-am cumpărat piese că să găsea piese dă la…mulţi demonta motocicletele şi vindea ca piesă. Şi toate piesele care au fost…[pauză]…lovite de ei le-am luat şi mi-am reparat motocicleta cum trebuie şi mi-am retras plângerea, dar totuşi poliţia le-a făcut…a înaintat, că era furt calificat…fiind minori, nu le-a dat pedeapsă să facă puşcărie, da’ le-a dat amendă penală câte cinci mii. Ş-apăi pă urmă le-am zis, le ziceam aşa când mă întâleam cu ei: „Aţi plecat până la Ordoreanu cu motocicleta [gesticulează cu indexul drept a ceartă], aţi venit pă jos ş-aţi dat unu’ câte şapte mii!”…că atâta a fost…două mii…câte două mii mi-a dat mie şi câte cinci amendă, şapte mii. Cu şapte mii ar fi făcut ocolu’ României cu avionu’ dă multe ori! Da!

Dar lumea era bogată atunci de au avut să plătească atâţia bani?

Păi părinţii lor lucra la seră…la sera dân Domneşti unde să făcea numa’ răsaduri. Şi erau salariaţi. Şi dacă erau salariaţi au făcut ce-au făcut ca să-mi dea banii. Şi…[pauză]…d-aia…

Şi când lucrai la spital la Domneşti cum era?

La Domneşti lucram în ture. Lucram douăşpe cu douăzeci şi patru. Era foarte bine. Aveam colegi cu care mă cunoşteam dăstul dă bine, eram buni prieteni, mergeam…făceam…dădeam drumu la cazane, la foc şi până să ridica optzeci dă grade căldura…adică apa, nu căldura. Căldura făceam douăzeci şi două dă grade. Era copiii distrofici. Şi tot timpu’ trebuia să aibă căldură. Dacă să mai defecta o uşă ne chema administratoru’ şi remediam să să închidă uşa, să să închidă geamurile, mai ne reparam pompele, pompele dă apă…că aveam pompe dă apă că cu alea alimentam tot spitalu’…adică noi făceam şi focurile şi întreţinerea. Era…aveam un electrician, un lăcătuş şi noi eram trei fochişti care lucram în ture. Când cineva pleca în concediu, unu’ dân mecanici făcea şi focu că toţi eram…eram şcoliţi în aşa fel ca să putem să umblăm şi cu cazanele, să le dăm drumu la cazane. Şi mai reparam pătuţurile la copii. Să mai zbenguia p-acolo şi să mai rupea câte-o şipculiţă dân aia, le înlocuiam… Vara la copii avea ţarcuri afară le montam ţarcurile să şadă în ţarcuri când îi prindea soarele că era şi nişte caişi acolo, îi mai mutam la umbră…că numai fetile nu putea să mute un ţarc dân ăla ca era mari şi mergeam noi, băieţii, şi cu ele şi dădeam copiii la umbră. Mai ne jucam cu ei p-acolo, mai arunca jucăriile p-afară şi le dădeam înapoi… Da’ copii era de la trei luni la doi ani. Pă urmă îi lua, îi ducea la leagăn cine nu avea…da’ mai venea anumiţi cetăţeni dân ăştia care nu aveau copii, veneau şi mai înfiau câte un copil, câte-o fetiţă, d-acolo îi înfiau. Lua legătura cu părinţii care n-aveau condiţii să-i crească şi unii mai înfia. Chiar şi preotu’ d-aicia a înfiat un băiat, un vecin d-al meu a înfiat o fetiţă…[pauză]…aşa…

Întâmplări la muncă?

Întămplări la spital dăstule au fost. Da, a fost o întâmplare…Un coleg d-al meu a venit în schimbu’ doi şi i s-a stins focu’, el n-a fost atent…[pauză]…dacă focu’ s-a stins, cazanu’ a fost încins, pompa a mers ş-a aruncat gaze…păcură în cazanu’ încins, acol’ s-a format gaze şi el când a venit d-afară în loc să închidă gazele să nu mai intre, a deschis uşa ş-a încercat să-i dea foc. Ş-a făcut explozie. Au sărit toate geamurile dă la centrală, pă el l-a aruncat la vreo doi metri [face un gest scurt cu mâna dreaptă, în sus] pân centrală p-acolo. L-a ars pă mâini şi altă nenorocire nu s-a întâmplat, dar a trebuit să înlocuiască geamurile dân salariu’ lui şi l-a penalizat cu zece la sută pă trei luni. Ca să nu-l dea afară că avea copii. Şi aşa a rămas…am intervenit şi noi că să nu-l dea afară, că s-a-ntâmplat, dar el a fost, că p-urmă am aflat…el a fost…vizavi era o cârciumă acolo şi el a fost la cârciumă ş-a băut o ţuică şi-n timpu’ ăla s-a-ntâmplat necazu’ ăsta.

Dar voi nu eraţi acolo?

Păi nu eram, că noi nu eram în schimb, era el de servici. Mai era mecanic, da’ mecanicu’ nu era cu el acolo. Când a făcut explozia dăja a fost târziu.

Şi întămplări amuzante?

Păi…[pauză]…mai plecam când… vara nu trebuia decât apă caldă să facem, că căldură nu mai făceam. Şi rămânea apă caldă dă la cel care făcea noaptea. Că noaptea mai dădeam focu’ un pic aşa. Noaptea era mai răcoare. Şi când mergeam dă dimineaţă, apă caldă rămânea şi nu aveam ce să facem p-acolo pân curte. Mai treceam la câte-o bere la cârciumă şi mai era unele dân fete care ne mai pâra ş-a venit o dată doamna directoare… noi eram la cârciumă…toţi patru, că eram patru, veneam numa’ dă dimineaţă că n-aveam ce să facem până după masă. Aşa. Şi una dân fete i-a spus lu’ doamna directoare: „Toţi băieţii sunt la cârciumă!”. Când am văzut-o că vine, noi am ieşit pă la bucătărie ş-am ieşit dân restaurant pă la spate [„desenează” schema cu mâinile, pe pătură], când doamna directoare a intrat în cârciumă, noi am fugit toţi în curte, că era vizavi. Dar şoferu’ nostru, care în ziua aia n-a avut cursă şi n-a avut…n-a plecat, tocmai era cu paharu’ dă vodkă plin, venea dă la bar.

– „Nae, eşti la băutură? Tu eşti şofer, cu conduci!”

– „Nu, doamna directoare, că astăzi nu mai am curse, mă retrag, m-am retras!”

– „Te dau afară!”

– „Doamna directoare, chiar dacă mă daţi afară, p-ăsta-l beau că l-am plătit!” [râde]

Ş-a băut.

– „Unde-s ăilalţii?”

– „N-a fost nici unu’, doamna directoare!”..(nu ne-a pârât!)..”eu singur am fost, singur sunt!”

Noi toţi eram în atelier, ne-am băgat unu’ colo, unu’ colo [arată cu indexul direcţii diferite], mai strângeam pă colo, mai băteam p-un fier cu câte ceva…

– „Ce faceţi, unde-aţi fost?”

– „Aicia am fost, doamna directoare, da’ am fost la pompa dă apă că l-am ajutat pă mecanic să puie pompa pă poziţie şi e grea şi acolo am fost băgaţi, în cămin!”

Ş-uite-aşa am păcalit-o [zâmbeşte] şi n-a putut să ne facă nimic, că dacă ne găsea pă toţi acolo ne penaliza.

Şi cum erau pedepsele? În ce constau?

Păi pedeapsa era aşa… Prima pedeapsă dacă ne găsea băuţi…aşa, era zece la suta trei luni. A doua oară, putea să ne dea ş-afară. Da’ nu s-a-ntâmplat pentru că făceam în aşa fel să nu…să nu mergem băuţi să ne vadă, da’ vara mai scăpam la câte-o bere că…eram tineri şi…na…aşa e băieţii…era vorba şi dă anturaj. Când eram singur, nici nu mă gândeam. Nu mă duceam nicăieri. Dar când eram toţi, era mult până zicea unu’: „Mă, parc-ar fi bună o bere!”. Ca să băgăm bere în incintă era mai periculos. Noi n-aveam voie. Dar aşa mai ne furişam şi mai beam câte-o bere…unu sta pă la geamuri, ne uitam…ăilalţii beam…ş-aşa făceam. Nu tot timpu’ că noi n-aveam atâţia bani ca să bem tot timpu’, da’ câteodată mai făceam… Şi când…dacă era vorba să…când era sărbătorile…Crăciunu’, Anu’ Nou sau ce era, care cădea dă servici era dă servici. Ş-apăi toate fetile venea d-acasă cu prăjituri, cu cozonac, cu…carne şi să făcea acolo şi ca la Revelion. Chiar Revelion era! Mergeam şi noi, care eram dă servici, făceam căldură, apă caldă…şi dacă era căldură ş-apă caldă era bine. Toate erau bune. Păi luam şi noi câte un şpriţ acolo cu fetile, venea şi doctora dă gardă…toţi…eram ca o familie acolo că…nu era dăcât trei doctoriţe la copii acolo…Ş-apăi erau asistentele, surorile, infirmierile şi noi, mecanicii…paznicu’…da! [pauză] Noi făceam şi reparaţiile pă la magazii…dacă ploua puneam carton, dădeam cu smoală, noi făceam şi întreţinerea pentru că n-aveam altceva dă făcut. Dăcât întreţinerea şi să meargă toate utilajele. Utilaje ce era? Era bucătăria unde să făcea mâncarea. Apăi era plita unde mergea tot pă…cu foc pă păcură. Pă urmă, la spălătorie era maşinile dă spălat, care să mai defectau, le mai reparam, le mai ajutam la fetile alea când îşi ridica toate căruţurile alea pline cu rufe şi nu putea…mai puneam şi noi mâna, le ajutam…

Şi câştigai bine pentru tot ce făceai?

Acolo aveam leafa fixă. Aicia am avut vreo douăzeci de ani cât am lucrat aicia am avut…am lucrat în acord. Şi acordu’ era cât lucram atâta luam. Apăi era…aici era leafa dă bază era mai mică că venea acordu’ şi câştigam banii. Dincolo era o leafa dă bază, salariu fix şi era mai mare. Da’ bani tot aicia am luat mai mulţi. Dar dacă casa am terminat-o, copiii era pă leafă amândoi, nunţile făcusem, nu mai aveam greutăţi aşa mari. Şi tot timpu’ aici la noi a fost o anexă a intreprinderei CFR. Centrala mare era în Chitila, noi d-acolo aparţineam. Ş-ăia tot timpu’ voia să ne mute d-aicia ca să nu mai facă ei transportu’ d-acolo, să ne aducă lemne, să ne-aducă materiale şi avea o cheltuială cu transportu’. Dar aveam şefu’ care-l aveam aicia, şefu’ dă secţie era foarte bun prieten cu directoru’ ş-apăi ducea dă sărbători carne, ţuică, vin. Aicia în spatele atelierelor aveam grădină care tot cu noi o muncea cu ardei, cu roşii, cu castraveţi, tot felu’ dă legume şi ne ducea la toţi plasile cu zarzavat…cu legume… Şi ne-a ţinut aici. Da’ noi dă ce m-am mutat la spital c-am găsit post acolo? Ştiam că dacă să pensionează şefu’ dă secţie, ne mută secţia. Ş-aşa s-a şi întâmplat. S-a desfiinţat. Şi eu fiindcă mai aveam cinci ani să mai muncesc până la pensie, m-am angajat la spital.

Dar până la urmă s-a desfiinţat sau s-a mutat?

N-a mai avut comenzi şi s-a desfiinţat. Ş-a rămas numai un nepot d-a lu’ şefu’ dă secţie, care ş-acuma lucrează, da’ are aşa…s-a privat. Ş-are comenzi dă la anumite asociaţii d-ăstea agricole care au tractoare, combine, că să fac furtune hidraulice aicia…pentru fadrome pentru ridicat dân ăstea hidraulice. Da’ aşa ca să mai lucreze mulţi, nu. Numa’ el şi c-un băiat mai sunt aicia…şi lucrează.

Şi cu restul ce s-a întâmplat? I-au mutat în altă parte?

Restul care unde şi-a găsit. Da! Păi unu’ s-a privat ş-a făcut un chioşc…alimente… d-ăstea d-alimentară; altu s-angajat la poştă, alţii ş-a făcut anumite mici asociaţii dân astea…ş-au luat tractor, acu luat pământ dă la lume să-l muncească, lucrează…îşi ia el dreptu’ lui, dă şi omului…s-au împrăştiat toţi…care pă unde a putut.

Cum e viaţa ta acum ca pensionar?

Viaţa dă pensionar e dăstul…pentru mine personal e dăstul dă frumoasă. Mă ocup toate să fie puse la punct pân curte, curtea să fie curată, să o ajut şi pă soţie când face curat, când scutură, când…[pauză]… Mă duc la poştă să plătesc telefonu’, cablu’ şi să fac cumpăraturi la târg şi câte şi mai câte…ca pensionarii. Că ea mai are treabă cu…să facă mâncare, să facă curăţenie, să gătească. Păi…mai ies pă la poartă cu vecinii. Nu sunt certat cu vecinii. Vorbim, mai vorbim şi dă sport, mai vorbim şi dă politică, nu prea multă că are cine. Să ceartă ei între ei, partidele. Noi ascultăm să vedem care-o fi mai bun. Dacă ăştia nu sunt buni, punem alţii… Că dă douăzeci dă ani tot am pus şi niciunu n-a făcut ceea ce gândim noi şi ce vrem noi. Într-adevăr că unii nu vor să muncească, alţii ar munci şi n-au unde şi cea mai mare problemă ne-o punem acuma dacă ne reţine dân pensii. Am muncit o viaţă întreagă şi am o pensie dă opt milioane şi dân alea să-mi oprească? Ala e dreptu’ meu. De ce să-mi oprească mie dân dreptu’ meu? [se încruntă ridică tonul, nervos] De ce nu opresc la ăia care au cum tot ei zic ca sunt pensii nesimţite? Pensii dă câte o sută cincizeci de milioane bani vechi şi mai mari? De ce nu opresc d-acolo, nu dă la noi dă la ăştia amărâţii?

Şi alte subiecte de discuţie de prin sat?

Pân sat discutăm ce-auzim…s-a-nsurat nu ştiu cine…ăăăă…şi alte probleme…no…mare lucru n-avem dăcât p’aici pân vecini mai stăm dă vorbă. Şi vorbim anumite probleme: cum e timpu’, dacă plouă, unii zice că da, ar fi bine să plouă; altu’: „nu, să nu plouă că am…n-am cules via!” sau „io mai am dă lucru la casă” sau fiecare. Acuma dacă vine iarna, stăm şi ne uităm la televizor, mergem…animale n-avem decât păsări…ş-un căţel! [râde cu poftă!]

Data intervievării: 18 octombrie 2010

Istorii orale

Coordonator: profesor doctor Zoltan Rostas

Comments

comments

LEAVE A REPLY