100 de ani, Schimbarea la faţă a României

0

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui filosof Emil Cioran. În cinstea lui, public o prezentare a cărţii “Schimbarea la faţă a României”. Rândurile ce urmează sunt formate din cuvintele scriitorului. Pe scurt, o înşiuire de citate însemnate.

 

 

cioranmic

 

I. Tragedia culturilor mici

În lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individulalitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr-un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi: nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente.

Istorie însemnă Egipt, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s-au individualizat pe toate planurile.

Culturile mici n-au o valoare, decât în măsura în care încearcă să-şi înfrângă legea lor, să se descătuşeze dintr-o condamnare care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sunt unele la culturile mari şi altele la culturile mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; deficienţele culturilor mici sunt aşa de mari, încât, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Culturile mari dispun până la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a-şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a-şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului. Culturilor mici le lipseşte acest instinct care să le mâne spre destinaţia lor esenţială.

Dacă România vrea cu adevărat să-şi croiască un drum în istorie, ţara de la care poate învăţa cel mai mult este Rusia. Rusia a păsit efectiv în istorie odată cu chinul lor teoretic, acela al problemei destinului lor. Deci, Rusia a fost sortită unei meniri monumentale. Orice popor care intră în istorie suferă un dezechilibru, provocat de inegalităţile la nivel istoric. Rusia s-a renăscut după ce dormise, la fel ca România, secole întregi. Cu ruşii a apărut absolutul în politică şi, cu atât mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le-au considerat ca finalităţi ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unică a istoriei lor.

Lipsurile iniţiale ale României n-au fost fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. S-a spus de atâtea ori: am apărat latinitatea; un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinităţii; păstrători ai tradiţiilor romane, etc. Deci am aparat si am păstrat, pe când naţiunile mari au spintecat istoria; după flacările lor a rămas o dâră de foc în lume.

Tradiţionalismul este o formulă comodă, nearanjată. El exprimă o solidaritate cu neamul, dar nu o voinţa de a-i da un mare sens în lume. Orice trdiţionalism acceptă limitele imanente ale naţiunii. Atunci nu mai este nimic de făcut, natiunea mergând spre viitorul ei ca boul la apă. Discontinuitatea faţă de propria soartă este condiţia afirmării ei. Singura obsesie trebuie să fie saltul istoric.

Concepţia organistică a evoluţiei fireşti ne condamnă la inerţia, încetineala şi somnolenţa care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziţia teoretică la orice salt, încât ultimele lui consecvenţe elimină culturilor mici orice portiţă de scăpare. Dacă gândirea naţională şi politică a României este atât de puţin revoluţionară, faptul se datorează unei excesive contaminări organiciste.

Şi dacă privim destinul omului din punct de vedere istoric, culturile mari îi asigură o evidenţă, şi nu este acelaşi caz cu cele mici, în care destinul omului adaugă condiţiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomalie şi insuficienţele lor. Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară la a doua mână. Luciditatea devine tragedie.

Diferenţa dintre o cultură mare si una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic, prin care ele se individualizează specific în lume.

Parlamentarismul este un cadou engelz, care a zăpăcit lumea de nenumărate decenii. Dacă în Anglia istoria universală se poate face prin discuţii şi păreri, în ţările cu mai puţin sânge rece, el n-a mai constituit decât o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanţi presupuşi ai naţiunii de a putea direcţiona conştient şi artificial soarta acesteia. În fond, el n-a creat decât o sumă de megalomani şi niciun erou. El este chiar negaţia eroismului. Conceptibil în epocile echilibrate ale unei ţări, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare şi de afirmare.

Spectacolul ascensiunii şi al prăbuşirii culturilor mari, nu te face decât cinic. Şi cinismul se amplifică de regretul că România, aşezată la periferia istoriei, nu poate lua parte directă la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor şi prăbusirilor altora.

II. Adamismul românesc

Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic. „nu sunt prea mândru de strămosii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii […] Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a renaşte în ea”.

Fiecare dintre noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică sau politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamifică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Existenţa fiecăruia trebuie să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României.

Naţionalismul românesc de până acum n-a fost pozitiv, ci patriotism…adică sentimentalism, fără orientare dinamică, fără mesianism, fără voinţa de realizare. (Mesinismul se referă la lupta şi suferinţa pentru realizarea unei idei, voinţa de a face istorie.)

Nu trebuie sa fim atât de laşi încât sa ne inventăm un trecut, deoarece ceea ce am fost nu este decât un sprijin iluzoriu.

Întâiul nostru pas istoric să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcă nivelul sub-istoric nu cunoaşte exigenţele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic. România numai atunci va avea un sens în lume când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei româneşti.

Democraţia românească n-a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean. România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României. O voinţă totală de transformare n-a existat niciodată la noi, nemulţumirea cu destinul şi condiţia noastră n-a depăşit forma aproximativă a unei atitudini sceptice. Superficialitatea noastră derivă din a nu fi putut depăşi acest scepticism (doliu permanent), din a ne fixa în spectatori comozi inerţiei noastre, din a fi gustat ironic agonia. Un popor devine naţiune numai când ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal.

Avem toate elementele care sunt admisibile ca trepte, dar revoltătoare ca permanenţe. România n-are nimic original în afară de ţărani, arta populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decât prin poarta de din dos a istoriei.

III. Golurile psihologice şi istorice ale României

Există un viciu substanţial în structura sufletească a românului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru – lipsa dinamismului primordial. Există un păcat originar al României a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă în toate golurile trecutului.

Va trebui să vedem care e specificul naţional al României, care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida împreună cu mândria ridicolă care ne ataşează de el. Orice cultură ar trebui să tindă la realizarea unei culturi „istorice”, şi nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalităţi înseamnă a rata mersul ascendent al unei culturi. Un popor care n-a creat decât o cultură populară n-a trecut treapta istorică. Culturile populare respiră mituri – progres nu cunosc, ci numai transformări; iar, din punct de vedere al autenticităţii, aceste transformări sunt falsificări.

Poporul românesc are o distanţă de el îsuşi, care indică o particularitate unică la un neam fară constiinţă istorică. Francezul este francez, precum piatra e piatră; el este francez, făra să ştie. Şi chiar dacă ştie, nu-i foloseşte şi nu-i ajută la nimic. Noi ştim în fiecare clipă ca suntem români şi ne explicăm toate gesturile şi reacţiunile prin condiţia noastră particulară. Când, în tot ce facem, pleznesc pseudomorfozele istoriei noastre, simţim o rară voluptate să ne mărturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil”, „ce sa te aştepţi de la o ţară ca asta”…

Mulţi români mărturisesc zilnic ca România este ultima ţara din lume. Multora le dă aceasta afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă.

Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală. Schimbarea la faţă a ţării trebuie să se facă printr-o modificare structurată pe bază de orientare colectivă: Dacă toată România nu pleacă la drum ca să se cucereasca pe sine însăşi într-un elan colectiv, indivizii care vor să se salveze dintr-o românitate deficientă, sunt condamnaţi mai curând sau mai târziu ratării, neavând la bază rezistenţa substanţei naţionale.

Ortodoxia n-a fost niciodată dinamică (spiritul religios te întoarce cu faţa spre trecut), în schimb n-a încetat nicodata de a fi naţională. Prin ea n-am intrat în lume, dar ea a fost singura care atâta vreme ne-a dat o presimţire a altor lumi. Ortodoxia ne-a ţinut de cald în decursul secolelor de aştepatre subterană.

Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric şi este servită de o forţă echivalenta valorii ei. Dintr-o epocă moare tot, afară de ce e trans-istoric – include tot ce e actual în istorie. Suma de prezenţe a trecutului alcătuieşte viaţa istoriei.

Lipsa unui simţ ascensoral al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întâmplă aici si acum. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală.

Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai mare resemnată abandoanare în moarte. Ţăranul român e mai lucid şi mai batrân sufleteşte decât ţăranul italian sau german. Dacă biologic este superior ţăranului francez, el are o maturitate sufletească de care ar trebui să ne întristăm. Ţaranul român ştie cam prea mult despre viaţă şi despre moarte, deşi nu înţelege nimic din istorie.

Ridicarea la autoconştiinţă în devenirea noastră naţională a pus în discuţie o serie de probleme mai mult sau mai puţin inutile. Toate se ramifică din teoria fondului şi a formei: orientarea spre Occident sau Orient, spre oraş sau spre sat, spre liberalism sau reacţionism, spre progrsism sau tradiţionalism etc. Trebuie recunoscut ca polemica s-a născut din sânul naţionaliştilor, care suferind de obsesia specificului românesc, au uitat de România. Naţionalismul Românesc a fost aproape întotdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. Frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în „fondul”ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi până la speculaţii metafizice. Păcatele liberalismului românesc sunt răscumpărate îndeajuns de furia modernistă, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s-o poată integra substanţial. Fără forme, adică fără Europa, toată România n-ar fi decât o sumă de presimţiri de cultură. Ele au actualizat şi au pus în mişcare atâtea energii nebănuite, încât mersul nostru în ultimele decenii răscumpără ceva din somnolenţa atâtor secole. Formele occidentale, şi nu fondul oriental, au fost salvarea noastră.

Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii, care au turnat peste noi toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria. Ei n-au adus nicio idee, niciun freamăt, nicio pulsaţie nouă. Cultura bizantină n-a fost decât un văl negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naţionale.

Dacă intelectualii noştri de totdeauna ar fi avut puţin spirit politic, ar fi înţeles că satul nu reprezintă absolut nicio funcţie dinamică, iar, pentru accesul la mare putere, este de-a dreptul o piedică. Oraşul şi industrializarea trebuie să fie două obsesii ale unui popor în ridicare. Dacă istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negaţia ei. Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s-a mulţumit totdeauna cu sufletul. În faţa ţăranului se ridică muncitorul, ce are o conştiinţă a valorii şi a sensului său ca nicio altă clasă din trecut. Apariţia lui determină fizionomia socială a lumii moderne. Urbanizarea satelor rămâne unicul mijloc de a pune ţărănimea în circulaţie.

Muncitorimea a creat o cultură a maselor, cu caractere noi şi fizionomie proprie. Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cărui solidaritate se bazează exclusiv pe interese. Mase au existat totdeauna; dar n-a existat totdeauna conştiinţa maselor. Revoluţia este suprema conştiinţă a maselor; ele sunt numai în revoluţie şi prin revoluţie. Restul este abandonare, inerţie, imens numeric. Cultura maselor este un nou tip de istorie.

Atât individualismul, cât şi colectivismul au contribuit la naşterea fenomenului de masă. Individualismul, exagerând individului conştiinţa unicităţii sale şi vrând să-l facă mai creator în izolare, l-a dezintegrat din comunitate (pluralismul monadologioc îşi găseşte echivalentul în atomizarea socială cerata de democraţie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ şi în niciunul. Colectivismul mecanicist şi atomizat a dus la aceleaşi consecinţe ca şi individualismul, numai că el a plecat de la automatizarea turmei şi nu a indivizilor. Internaţionalismul este o expresie a culturii de mase.

IV. Război şi revoluţie

Toate naţiunile au făcut războaie, chiar dacă unele nu le-au vrut. Naţiunile mari le-au dorit; acesta este un element în plus care le diferenţiază de cele mici. Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial, oamenii nu pot interveni decât pentru a-l amâna, în niciun caz a-l evita. Nu se poate concepe devenirea naţiunilor fără războaie. Prin ele ajung naţiunile la conştiinţa forţei lor şi tot prin ele îşi delimitează conturul în lume. O naţiune se verifică prin război.

Atât timp cât un popor n-a purtat un război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei. Un război pornit din iniţiativă proprie şi pierdut, este mai glorios decât unul câştigat prin apărare. Istoria nu cunoaşte un popor cu o armată glorioasă şi repetat verificată care să nu fi creat o cultură.

Pacea universală ar înceta a fi o utopie dacă s-ar putea crede că naţiunile sunt o fază tranzitorie a istoriei. Obstacolul esenţial în calea păcii este lupta mărturisită sau secretă pentru hegemonie. Dorinţa primatului exclusiv este atât de puternică în naţiuni, încât pentru ea sunt dispuse să calce orice fel de obligaţii etnice sau internaţionale.

Dacă am scoate armata din istorie, devenirea universală ar semăna cu o lecţie de pedagogie. Durerea este substanţa devenirii. Armata reprezintă teroarea organizată. Funcţia principală a soldatului este să atace, nu să apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conţinut. Numai ţările minore poartă războaie de apărate. Soldatul român aude doar atât: să ne apăram graniţele. Şi nici n-ar putea auzi mai mult. Căci România şi-a identificat idealul cu o stare de fapt: graniţele ei materiale şi morale. România este; atâta-i ajunge. Am purtat numai războaie de apărare, am rezistat numai la invazii; nici măcar o dată n-am putut concepe o afirmare agresivă sau un presentiment impreialist. În războiul mondial am cucerit ceea ce era deja al nostru, ceea ce ne aparţinea; ne-am cucerit.

Războiul ar fi o prostie dacă n-ar implica ideea totală a forţei. Din acest motiv este el un fenomen constructiv al istoriei. Mai mult, războaiele determină răspântiile istoriei, precum revoluţiile, culmile. Războiul este o crimă istorică pe care omenirea o acceptă totdeauna după ce a comis-o. Naţiunile îşi fac din el un fel de oglindă mărturitoare: de aceea el este leagănul megalomaniei naţionale şi tot de aceea rezolvă el, în primul rând, conflictele naţionale, pe când războaiele sunt naţionale şi indirect sociale: toate revoluţiile sunt sociale şi indirect naţionale.

Lumea exploataţilor devenită odată conştientă de forţa ei, nu mai poate fi integrată în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivă, trebuie să i se atribuie toate calităţile forţei în devenire. În lupta socială, sunt mai slabi acei care deţin puterea fără să aibă echivalentul vitalităţii, decât acei care sunt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Rostul revoluţiei este permeabilitatea socială. Sfărmându-se ierarhia rigidă şi artificială, înmorţită de o clasă epuizată, accesul la putere al formelor primare dezvoltă singura împrospătare posibilă a societăţii.

Revoluţiile au valabilitate atât mai mare cu cât se fac în numele unor idei, care depăşesc naţiunea, pe când războaiele îsi extrag vitaliatea din imediatul naţional. Pentru ca o revoluţie să fie încoronarea unei naţiuni, ea trebuie anticipată şi pregătită ideologic secole întregi, pe când războaiele n-au nevoie decât de întorsături şi crize de trecere. De aceea, o naţiune nu poate face decât o singură mare revoluţie, pe când războaiele abundă şi se întrec. Prin război, o naţiune îşi verifică forţa; dar el nu-i creşte sensibil conştiinţa. Prin revoluţie, un neam îşi realizează un sumum de auto-conştiinţă; masele iau conştiinţă de ele însele şi realizează un acces la putere, corespondent nivelului acelei conştiinţe. De aceea, nu este revoluţie aceea care nu modifică esenţial structura socială.

În orice revoluţie, ideea socialistă este obligatorie. Căci, orice revoluţie este obligată faţă de toţi oamenii capabili să trăiască şi dornici de viaţă. Sistemul exploatării în care s-a complăcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieţii majoritate a oamenilor.

Nu există război social, precum nu există revoluţie naţională. Orice revoluţie este naţională întru atât întrucât reprezintă o expresie a dorinţei de putere a unei naţiuni. Ea reprezintă numai o treaptă. Revoluţiile naţionale, rămânând datoare faţă de social, repară, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluţionar săvârşeşte în câteva zile sau luni. Atât fascismul, cât şi hitlerismul n-au modificat fundamental structura socială a ţărilor lor. Ele au dat însă un dinamism naţiunilor, care suplineşte insuficienţele de viziune socială. Revoluţiile naţionale sunt istorie, nu politică.

Revoluţiile de dreapta sunt istorice, nu sociale. Obsesia naţionalismului a fost totdeuna istoria.

Anarhismul refuză organizaţia, această divinitate a omului politic. Viziunea finală a istoriei, aşa cum au conceput-o anarhiştii este încântătoare şi trandafirie. Anarhiştii ar trebui folosiţi în stat ca să păzească aştrii.

N-am purtat războaie, ci am rezistat la invazii, aşa am făcut şi revoluţii – Toate mişcările cu caracter revoluţionar (fie a lui Horea, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu) au ratat, căci n-au avut consecinţe şi n-au putut crea o tradiţie revoluţionară.

Aristocraţiile sunt, în general, de origine străină. Neavând ce face la ei acasă, grecii s-au făcut negustori şi aristocraţi în România, spre nefericirea acestui popor. Aristocraţia noastră este un capitol ruşinos care s-a încheiat mai repede decât credeam. Cât despre burghezie, ea a apărut aşa de târziu, încât îşi trăieşte şi astăzi epoca ei eroică. Burghezia a fost singurul nostru element revoluţionar. De aceea, liberalismul şi-a asumat atâtea titluri de glorie, încât nu-l poţi refuza fără să te dezintegrezi din România modernă.

România nu-şi va rata momentul său revoluţionar. Dar revoluţia pe care va face-o de nu va întrece limitele imanente ale mediocrităţii noastre autohtone, dacă nu va da ţării proporţii peste condiţiile ei fireşti, nivelul nostru istoric nu va cunoaşte un salt, şi ca atare revoluţia noastră n-a facut decât să mărească superfluul nostru în lume.

V. Lumea politicului

Istoria nu se desfăşoară automat şi nici numai datrorită unui impuls originar. Există o necesitate internă, care activează continuu sub toate formele de viaţă şi de cultură – POLITICUL –  este un aspect central al vieţii şi instrumentul adevărat al istoriei. Politica este o formă esenţială, constituitivă a istoriei, paralelă şi coexistentă cu ultimele înălţimi ale spiritului. Ea se înrădăcinează în viaţă, mult mai profund decât spiritul. Căci politicul exprimă şi serveşte valorile vitale, pe când spiritualul creşte in răgazurile vieţii.

Instinctele individuale cele mai rapace şi mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determină configuraţia omului politic. Toată ploaia de oameni politici pe care i-a lansat democraţia aparţine genului de egoişti minori, care aspiră la celebritate pentru ca apoi anonimatul să-i înghită şi mai amarnic. Regimul democratic, cu al său sistem parlamentar, dând posibilitatea fiecărui cetăţean să participe activ la viaţa publică, a dezvoltat latura meschin politică din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost că democraţia a scos la iveală o serie de talente şi, în întreaga lume, doar două-trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie să fie prin excelenţă un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nicio valoare. Democraţia, admiţând controlul şi intervenţia din afară în actele şefilor, le anulează orice prestigiu mistic şi-i încadrează în rândul muritorilor, explicându-le ridicarea numai prin şansă.

Nu poţi fi dotat politic dacă nu eşti asimilat naiv timpului. Conştiinţa filosofică se naşte din dezintegrarea temporală. Omul politic trăieşte în timp ca într-o substanţă. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Pentru adevăratul om politic, timpul e o stâncă. El curge numai pentru gânditori. Niciun om politic nu trebuie să treacă un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic. Omul politic este un animal de pradă, cu instinctele domolite în aparenţă şi cu mult stil în cruzime. Ura este virtutea esenţială, prin excelenţă a omului politic. El urăşte, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toţi ceilalţi, care nu-i aparţin. Cine nu ştie a urî cu pasiune, n-are instinct politic. Pluralismul este baza metafizică a urii.

Partidul într-un stat şi un alt stat faţă de altul îşi definesc forţa după primejdia şi ameninţarea ce o reprezintă. Concurenţa politică fără niciun sens în democraţie îşi are rezolvarea firească şi inevitabilă în dictatură. Pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrifică el totul. Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cât el este mai mare, cu atât el îşi creează mai mulţi.

Orice dictatură este un război camuflat, chiar dacă nu se manifestă în conflict cu alte state. Este un război al statului cu sine însuşi. Între democraţie şi dictatură este mai întâi o diferenţă de ritm. Pe când prima reprezintă o respiraţie comodă, a doua este activă până la sufocare. În democraţie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici, distincţia atât de categorică între societate şi stat, specifică ideologiei democratice în genere. Societatea este o totalitate vie, căreia fără stat îi lipseşte forma.

Democraţia nu este creatoare. Meitul democraţiei în România este de a fi provocat o dezlănţuire superficială de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetăţean. Că pentru viitor, democraţia trebuie distrusă, pentru ca România să nu dispară. Ea dă o respiraţie largă individului, nu naţiunii. Singura speranţă este că un regim de dictatură ar putea arde etapele, altfel ar fi absurd şi criminal. Cioran concepe dictatura ca pe o revoluţie permanentă. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura „idee” a tiraniei. Tiranul nu trebuie să aibă vreo calitate. În faţa tiraniei şi a cezarismului se înalţă dictraturile populare, ce se bazează pe necesitatea istorică şi pe asentimentul maselor. Ele nu se instaurează pentru a salva o cultură de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politică şi a ridica nivelul istoric al culturii respective. Dictatura populară este singurul mijlloc prin care culturile mici îşi pot înfrânge inerţia. O colectivitate se vrea dominată, fiindcă prin ea însăşi nu poate crea nimic. Marşul României în istorie trebuie să semene unei coarde încordate pâna la paroxism, o amenimţare care să crească cu fiecare pas. Să ne apropiem şi noi de lume, iar lumea să ştie că ne apropiem. Democraţia e prea puţin mitică şi prea mult un raţionalism. Ea a dat naştere unei pluralităţi de formaţiuni divergente, care răpesc evoluţiei naţionale un sens convergent. Votul universal şi parlamentarismul au conceput naţiunea ca o sumă, cantitativ, când ea este o totalitate concretă şi calitativă, care niciodată nu poate fi exprimată în aritmetica democratică. O naţiune este totdeauna mai mult decât indivizii ei. Democraţia a făcut din ea o rezultantă. În realitate, indivizii rezultă din naţiune.

Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul în democraţie. Acesta e şi cazul României, care n-a avut niciodată o formă, iar democraţia nu i-a dat-o. Nenorocirea democraţiei este că în ea omul politic nu poate face nimic.

Modul în care un om politic îşi transformă voinţa în lege ţine de un complex de împrejurări, care n-are nicio legătură cu etica. Este suficient să fi ajuns o singură dată să comanzi, că dorinţa de putere să te facă virtual un dictator. Ascensiunea vertiginoasă a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care-l cântăresc şi nu-i găsesc merite şi calităţi justificative uită că orice om politic este un destin înainte de a fi o valoare.

Dictatura care n-are o ieşire imperialistă sfârşeşte în tiranie. Elanul dictatorial la început dornic de a crea forme noi şi de a da o expansiune nelimitată unei tări, se osifică într-un autoritarism rigid, mort, precum democraţia de destramă într-o paradă le libertăţi goale. Dictatura sfârşeşte de obicei în tiranie, democraţia în anarhie. În orice stat nu exista echilibru, ci o preponderenţă de forţe. Cine are aceasta preponderenţă se identifică într-o anumită măsură cu statul. Naţiunea cuprinde elemente mult mai diverse şi mai complexe decât poate să le centreze şi să le cristalizeze statul.

O revoluţie naţională care ar vrea să readucă pe român la el însuşi, la premisele lui sufleteşti, la originarul etnic, ar întoarce România din avântul ei superficial spre modernitate şi i-ar tăia aripile. România nu este o ţată originală. Ea redevine un zero istoric reînrorcând-o la surse. Febra susţinută a modernizării este singura noastră salvare.

Omul politic nu trebuie să fie un om complet. Nu este obligat să creadă în ceea ce face, el trebuie, însă, să reuşască întotdeauna. El trebuie să fie dogmatic în viaţa practică; teoretic poate să se îndoiască de toate.

Toată problema este ca într-o Românie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate” în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a României.

O mişcare politică n-are nevoie de idei generoase pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca România este prea primitivă pentru a-şi putea permite luxul „ideilor generoase”, care sunt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sângele şi dau naţiunilor un aspect clorotic.

VI. Spirala istorică a României

Noi românii privim cu dispreţ mărturisit celelalte popoare balcanice, fără să ne gândim că dacă dau dovezi de inteligenţă şi spirit mai reduse, prezenţa lor în lume s-a conturat în gesturi mai ample şi mai grele decât ale noastre. Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioară istoriei noastre, după unii autori este chiar superioară. Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timplul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipa de eroism. Nu vom putea deveni întâia forţă balcanică, decât lichidând ceea ce este balcanic în noi. O ţară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă. România este singura ţară balcanică al cărei viitor va releva un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are în plus faţă de celelalte ţări mici care o înconjoară este o conştiinţă nemulţumită care îşi justifică valabilitatea nu prin adâncime, ci prin permanenţă. Aproape toate ne-au dominat, fie o întreaga perioadă, fie un meoent istoric. Ruşinea este a noastră. De aici neînţelegerea şi dispreţul faţă de ele.

Niciun popor din balcani: sârbi, bulgari, greci nu reprezintă o idee istorică. Prin urmare, n-avem pe nici unul în faţă. Acelaşi lucru este adevărat şi despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria şi Polonia.

Realităţile sociale, atmosfera generală a României  se aseamănă enorm cu Rusia ţaristă. Aceeaşi decreptitudine şi aceeaşi inerţie. Decât, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întărire, pentru noi ar putea fi o prăbuşire.

Încetând hegemonia trucească, individualizarea politică a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cărei continuare nu mai are niciun sens.

Rău ne-ar mai sta nouă, românilor să păşim în lume adăugând şi cârpind haina zdrenţuită a unei culturi, umplând goluri cu teorii de etică sau încercând să salvăm tot ce nu e tragic în modernitate. Cioran nu vrea o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare.

Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci lumea în România . De nu vom trăi apocalipticdestinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru.

Ilustraţie de Mateo

Comments

comments

LEAVE A REPLY