Toată lumea ştie de Casa Poporului pe exterior, dar nu şi pe interior! – When America meets Romania – Part VI

0
Toată lumea ştie de Casa Poporului pe exterior, dar nu şi pe interior! – When America meets Romania – Part VI

Cea mai aşteptată zi de vizită a Capitalei sosise: încă de la ora nouă eram la metrou Izvor şi făceam poze cu Palatul din parc. Totul cu nerăbdare, pentru că plana o întrebare în mintea lui Anthony: „Dar oare ce e înăuntru…?”

Prima vizitată a fost Sala C.A. Rosetti, în care se află cel mai mare candelabru din clădire. Şi da, tot e din cristal! Anthony: „Wow, ce bine că am plătit taxa foto!”

Aşa bogăţie, şi nu numai cea a obiectelor în sine, ci şi cea de stiluri, de materiale, de decoraţiuni, o asemenea măreţie în stil comunist, prietenul meu american nu mai văzuse niciodată. Stătea cu gura căscată, exclamând câte un „Wow!” la fiecare câteva minute. Sălile grandioase, candelabrele, coloanele de marmură roz, covoarele interminabile, cât şi cultul personalităţii lui Ceauşescu – povestite de ghid – îl uimeau. Cu privire la dorinţele conducătorului, după ce a admirat Sala Unirii şi tavanul impresionant de sticlă, Anthony a făcut ochii mari la ghid când acesta povestea, în engleză, că în acele locuri, care acum erau goale, Ceauşescu voia să pună portretul său şi pe cel al soţiei sale, ce aveau să fie înalte de zece metri! Reacţia? „Nu pot să cred că totul e real!” (ce aflase despre cultul personalităţii dictatorului din perioada comunistă).

Din Sala A.I. Cuza, pe care a admirat-o din plin, am ieşit pe terasă. Prilej numai bun ca să pună în scenă vremuri demult apuse: „Vreau o poză imitându-l pe Ceauşescu!” S-a făcut! 🙂

Am urcat şi pe terasa cea mai înaltă, de unde am putut vedea Piaţa Unirii, Lacul Morii, Pasajul Basarab, cât şi monumentul din Parcul Carol. Am fost şi la subsol, unde nu e mare lucru de văzut: „Chiar dacă sunt pasaje secrete, noi nu trebuie să ştim de ele!”, ne-a spus ghidul mai în glumă, mai în serios.

La final de tur, am aflat că am văzut aproximativ 6% din Palatul Parlamentului. Prima reacţie: „Am mers cam doi kilometri şi am văzut doar atât?” Ei bine…da!

La final, i-am cerut lui Anthony trei cuvinte, doar trei, prin care să definească obiectivul pe care îl pusese primul pe lista „Wanna see in Bucharest”. Şi mi-a spus:

„Imposing, grandiose, exquisite.”

De aici am plecat spre Muzeul Zambaccian, muzeu mic şi cochet, pe care îl găsise pe TripAdvisor. Ca nişte admiratori ai artei ce suntem, ne-am dus acolo ca să vedem singurul Picasso din muzeu. Ei bine, şi restul picturilor şi sculpturilor ne-au captat atenţia.

De acolo am mers pe jos să vedem Arcul de Triumf, în lucrări la acel moment, drept pentru care a fost total neinteresant. E adevărat, trebuia să ajungem şi într-un loc deosebit: Muzeul Satului.

„Cât de mare e!”, a fost prima reacţie când Anthony a studiat harta de la intrare. „Şi ce frumos!”, după ce am început să ne plimbăm pe alei.

Incursiunea noastră printre căsuţele tradiţionale a fost una liniştită, fără grabă. Ne-am oprit să admirăm şi să studiem stiluri, culori, tradiţii. Dar cele mai interesante au fost casele cărora le vedeam doar acoperişul la suprafaţa pământului, care au lăsat loc şi de glume: „adăpost anti-tornadă?”

Din muzeu am ieşit în Parcul Herăstrău, să vedem Insula Trandafirilor. După plimbare, am aflat că „tot Cişmigiul e mai frumos!”

Ultima seară în Bucureşti am petrecut-o cu prietenii, într-una dintre bijuteriile Centrului Vechi: la Carul cu Bere. Acolo am rezervat o masă la mezanin. După o săptămână de stat în România, Anthony a vrut să ne impresioneze: şi-a comandat singur ciorba de perişoare şi micii cu muştar şi cartofi prăjiţi într-o limbă română de invidiat!

Seara a fost frumoasă, cu râsete, amintiri şi planuri. Sau, cum spunea Oana la descrierea selfie-ului nostru: „We`re here to stay, talk politics, eat and drink!”

Comments

comments

LEAVE A REPLY