Hai să vorbim deschis despre Transapuseni

0
Hai să vorbim deschis despre Transapuseni

DJ 763 sau Transapuseni (Pietroasele – Padiș – Ic Ponor – Doda Pilii – Răchițele) este un drum care nu este așa de faimos și nu pentru că nu ar avea niște priveliști superbe, ci din cauza asfaltului.

Înainte să plec, am scotocit tot internetul despre starea drumurilor, fără să fiu lămurită. Până la urmă, am o mașină de oraș de care mai am nevoie pe perioadă îndelungată. Așa am găsit că porțiunea Padiș – Ic Ponor nu numai că nu e asfaltată, ci că este „ruptă”, „groaznică”, că „nu se poate face fără un 4×4”. E vorba de 12 kilometri despre care am început să întreb în stânga și în dreapta: Cum arată drumul acum? Pentru că voiam neapărat să străbatem inima mulților Apuseni, adică să ajungem și la Padiș, și la Doda Pilii.

Mi-au răspuns oameni care nu au fost atât de recent – unii au fost acum ani de zile, alții în 2016 și 2017, iar eu eram conștientă că a mai trecut cel puțin o iarnă grea peste el. Am sunat la Padiș și la încă două cabane prin zonă și am observat că localnicii nu încurajează pe nimeni să se aventureze acolo: „Mai bine nu decât să mă înjurați!” Ok, dar cât de rău să fie?

Am dat un e-mail inclusiv la Salvamont Bihor. Răspunsul a fost:

Din păcate, acest sector de drum rămâne impracticabil…. Să ştiți că nici tracțiunea 4 x 4 nu garantează traversarea cu succes a porțiunii respective.

Încurajare

Înainte să plec, am vorbit cu Alina de la Toura care fusese pe acel drum în vara lui 2017. „Se face, încet și cu grijă, nu e de speriat, dar nici nu trebuie să fii doar șofer de oraș! Se face și cu mașină mică!”

Buuun, tot în dubii am fost, oricât de aventuroasă sunt din fire, că doar… mașinuța mea era la mijloc. Așa că în planul acelei zile am inclus ocolirea de 185 de km ca să mă duc de la Padiș la Ic Ponor prin DN1.

Sectorul Pietroasele – Padiș

Un drum lin, superb, ce ce îndreaptă spre munții care se înalță molcomi în depărtare. Peisajele la 7 dimineața sunt de o frumusețe sălbatică. Drumul se strâmtează când intră în pădure, sunt multe porțiuni unde drumul are o singură bandă.  Pe serpentine trebuie să conduci TU cu MARE grijă, pentru că localnicii nu o vor face și riști să te întâlnești cu ei bot în bot, într-o curbă. (Da, prefer șoferii cu GR, PH și IF decât BH sau AB – nu credeam că o să zic vreodată asta!)

Asfaltul este foarte bun și nu trebuie să-ți faci griji. În drum, am oprit la un lac negru, în jurul căruia se întindea o pajiște plină de brândușe. Eram ca niște copii, am făcut zeci de poze și ne-am bucurat din plin de acel loc minunat.

Înainte să intrăm în Padiș, peisajul s-a transformat în scena unei catastrofe. Tot versantul era dezgolit, toți brazii smulși din rădăcină. Părea o furtună recentă, pentru că crengile erau încă verzi. Fuseseră căzuți și pe drum, din loc în loc am văzut talaș și trunchiuri trase pe margine.

Odată ce am ajuns la Padiș, ne-am oprit la ultima cabană, la Brădet, să luăm micul dejun și să bem o cafea. Ne-am așezat strategic la geam să vedem dacă urcă cineva cu mașină mică dinspre Ic Ponor. Că deh, dacă ei urcă, noi sigur putem coborî.

Sectorul Padiș – Ic Ponor.

Printre Jeep-uri și Dacii, am văzut și mașini de oraș ieșind spre Padiș. Întrebăm ospătărița: „Turiștii trec, dar nu știu ce să vă recomand!”. Plecăm de la masă și ne consultăm pe drum. Un localnic ne aude:

„Unde vreți să ajungeți și nu știți?”

„La Ic Ponor pe aici, dar nu vreau să-mi fac praf mașina, că am auzit că e drumul greu și trebuie mașină cu gardă înaltă”, zic eu.

„Care e mașina?”

„Asta!”, și arăt eu spre i10-le meu.

„Merge fără probleme! Trec unii și cu mașini sport, cu garda aproape de șosea!”

Încurajarea de care aveam nevoie: checked! Ne consultăm din nou și ajungem la concluzia că încercăm și, dacă e ceva nasol pe drum, ne întoarcem.

Am intrat pe un drum superb, cu peisaje de vis. Drumul? Forestier, de țară. Se vede că la un moment dat a fost pietruit și bătut bine, însă nu a mai fost asfaltat. E cu hâtroape pe care trebuie să le ocolești ușor. Mai e cu ceva noroi ici-colo, că e plin de izvorașe. Am mers foarte încet, că cineva ar fi putut să meargă la pas pe lângă mașină, fără să se grăbească. Am mai întâlnit bolovani și, ca să nu risc să-i ating cu scutul, mă urcam cu roata pe ei, că erau suficient de erodați ca să nu fie vreun pericol să o înțep.

Am avut două hopuri

Primul, o baltă dintr-un capăt în altul al drumului. Am oprit și m-am blocat câteva secunde: Să întorc? Cum tocmai trecuse un jeep în sens invers, era tulbure. Nu știam nici ce mă așteaptă mai încolo și „dacă o trec, apoi trebuie să o trec înapoi?”. Am coborât din mașină și am luat un băț. Am verificat adâncimea bălții de jur împrejur și am verificat să fie lină pe dedesubt. Balta nu ar fi ajuns nici până la jumătatea roții, avea cam vreo 10-12 cm, cu bățul nu am dat de niciun bolovan. Așa că mi-am luat nițel avânt și am trecut lejer prin ea. Mi-am luat avânt ca să nu risc să mă opresc acolo, că era ceva noroi adus de pe versant, chiar dacă drumul era de piatră. Nu a fost nicio problemă, mai mult una psihică.

Al doilea hop, a fost o curbă în pantă, unde sunt bolovani destul de mari. Nu, nu se pot muta, sunt din drum, din munte. Așa că am dat-o jos pe Sorina să verifice că mă urc pe amândoi deodată. Din nou, am trecut încet și fără probleme.

Și mă pot lăuda că nu am dat cu scutul în nimic, doar am agățat o piatră mai mare ce s-a rostogolit pe sub roată în timp ce ocoleam o groapă. Nimic de speriat, again, doar a sărit de la roată în scut.

Îndată ce am dat de indicatorul de Ic Ponor, am știut că suntem niște eroine, deși drumul a continuat să fie neasfaltat, dar lin. Pe parcurs, ne-am întâlnit cu mai mulți turiști și e interesant că acolo toți suntem prieteni: „Și, se poate trece încolo?” „Cum e drumul mai departe?” „Păi, dacă ne-am întâlnit, se poate!”

12 km i-am parcurs într-o oră și 20 de minute. Dacă ai o Dacie de care nu ai milă sau un jeep, îl faci lejer în maximum 30 de minute. Dar eu îmi iubesc mașina 😀 Și acum recunosc că am fost foarte stresată cam degeaba. Sau localnicii au prezentat atât de dramatic drumul, că eu mă așteptam la ceva mult mai rău. Malurile nu sunt surpate, mașina stă pe drum, nu ai cum să te pui efectiv în pericol.

Sectorul Ic Ponor – Răchițele

Sfântul asfalt se întindea lin în fața noastră. Ic Ponor nu mai e stațiunea aia mare și frumoasă. Vilele sunt părăsite, totul arată deplorabil. Mai sunt doar câteva pensiuni care mai funcționează.

Drumul e doar cu o singură bandă. Însă, de data asta, era acoperit cu nisip, ceea ce ne-a încetinit destul de mult. Posibilitatea de derapare la frână e măricică, mai ales când vin cu viteză bizonii cu mașini scumpe care cred că doar ei sunt pe drum. Și, când ne plângeam noi mai tare de nisipul ăla, dăm de asta!

Nu mai zic că mașina mea nu a mai fost roșie, da? Mi-a spălat-o ploaia în Beliș! 😀

Am oprit de nenumărate ori să admirăm peisajul. Iar când am ajuns în Doda Pilii, am știut că era cel mai frumos loc din tot drumul nostru. Am stat cu caii, vacile și oile din vale care dădeau un concert spectaculos de Bheeee. Ne-am oprit în trei locuri și am stat la admirat pe pietre și pe bușteni. Impresionant!

Ușor-ușor, am coborât la Răchițele, unde asfaltul nu mai este ca-n palmă, dar nici nu pune probleme.

Câteva fotografii de pe traseu, cu starea drumului:

Hai să vorbim deschis despre Transapuseni

Publicată de Cory's Blog pe 2 Mai 2018

 

Concluzii

  • !!! drumul nu arată mai rău decât cel de la Valea Doftanei în sus, de exemplu. Însă, da, dacă nu ești obișnuit fără asfalt sub tine, nu te băga, există șanse să-ți bușești scutul dacă nu știi să învârți de volan!!
  • Nici eu nu aș spune acum „Du-te pe Transapuseni!”, că nu știu cum conduci. Dacă nu ai suficientă răbdare și iei tare o denivelare și-ți spargi cine știe ce pe sub mașină, nu vreau să dai vina pe mine. Adică rămâne la latitudinea fiecăruia dacă se aventurează pe aici sau nu.
  • Merită? Clar! Mai ales pentru mine, omul care adoră natura, dar nu se poate cocoța pe poteci și trasee montane!

 

Comments

comments

LEAVE A REPLY