Prin Çanakkale

0
Prin Çanakkale

Foarte aglomerat, Çanakkale (pronunţat /Ceanakale/) freamătă din zi până în noapte. Maşini, oameni, trăsuri, motorete sau tarabe “plimbătoare” – toate se grăbesc pe străzile înguste. Nu există reguli de circulatie, nu există treceri de pietoni, aşa că fiecare “traversează pe riscul lui”, cum spune ghida.

Am în plan să mă plimb câteva ore, să vizitez oraşul. La fiecare parter de bloc, pe fiecare străduţă se înşiră magazine şi cofetării cu o imensă varietate de prăjituri. Da, şi sunt foarte dulci toate! Nu există spaţiu în care să nu se vândă ceva. Inclusiv pe faleză turcii plimbă de colo-colo tarabele, unde vând brelocuri, brăţări, diferite suveniruri sau specialităţile lor: rahat, seminţe covrigi cu susan, chifle, vată de zahar, castane coapte sau mere în caramel. Cu această ocazie aflu şi de cuvântul lor magic: „indirim” (reduceri)!

Tot pe faleză, în port, unde toate vaporaşele, băricle, iahturile poartă mândre steagul Turciei, este expus Calul Troian. Acest cal a fost construit special pentru filmul “Troia”. După terminarea filmărilor, turcii l-au cumpărat şi l-au expus acolo, alături de o machetă mare a cetăţii Troia – protejată de o cutie din sticlă. Şi nu, nu era spartă!

Vizavi se află un parc, cu alei pavate, gazon proaspăt tuns şi arbuşti tăiaţi la linie. Într-o parte a parcului, turcii se duc “la sală” – câteva aparate de fitness sunt montate special pentru sport în aer liber.

Tot în acest orăşel, am ocazia să negociez ceva pentru prima dată, fără să vreau: intru într-un magazin cu suveniruri, iar pe raft este expus un Coran deschis la mijloc pe un piedestal, totul suflat cu argint. Îl admir, iar vânzătorul mă vede. Ghinionul meu. Îl ia de pe raft, mi-l pune în mână, mă intreabă dacă îl vreau. Îi raspund ferm “No”. El îmi spune că mi-l dă la alt preţ. Ia calculatorul şi scrie “55”(preţul iniţial e de 60TL; 1TL=2RON). Îi spun din nou că nu şi încerc să plec. Dar nu am nici o şansă. Mă apucă de braţ, chiar mă sperie, mă trage înapoi şi scrie “45”. Îmi surâde ideea, dar mă gândesc că e prima zi şi voi găsi o groază de lucruri mult mai frumoase, mai ales în bazarele din Kuşadasi şi Istanbul. În final, turcul ajunge să-mi scrie “30”. Eu nu cedez şi plec repede din magazin, înainte să mă ia iar de mână. Nu voi mai admira nimic. De la colege aflu că la fel se întâmplă şi dacă întrebi cât costă.

Suficient pentru azi…direcţia Hotel X (nu mai ştiu nici măcar cum se numeşte, noroc că e în aproiere..aa..şi scrie pe cheie), baie fierbinte şi…CINA! Sala de mese se află la ultimul etaj al hotelului, de unde se vede marea în toată spelndoarea ei. Începe să plouă, dar nu mai contează. Servesc un peşte atât de bun şi bine condimentat, încât îmi mai iau o porţie. Nici măcar nu m-am uitat la restul bunătaţilor de pe masă.

Gata! Mă duc să mă odihnesc pentru că mâine dimineaţă plecăm spre Kuşadasi – un drum cam de şase-şapte ore..yeey!

<<<Sfârşitul primei zile>>>

Comments

comments

LEAVE A REPLY