Oamenii chiar iubesc animalele

0
Oamenii chiar iubesc animalele

De la Mc plecam împreună spre autocar, deşi e încă devreme. Pe drum, ne mai oprim la câteva tarabe. Mergem în parcul din faţa unei moscheii şi ne aşezăm pe două banci, faţă în faţă. Nu peste mult timp, apare un localnic pe la cincizeci de ani, neras şi neraranjat, îmbrăcat cu un palton gros, vechi, murdar. Se opreşte în spatele bancii pe care stau eu. Scoate o pungă cu carne macră şi începe să cheme pisicile. Prima e aici, apoi apar şi pisoiaşii dintr-o scorbură aflată sub platforma de beton pe care stăm noi. Se înfig repede în mâncare, iar el încearcă discret să le prindă fără să le sperie. Însă, foarte vigilente şi fricoase, fug repede în ascunzătoare. Dar foamea le macină şi ies iar. Dintr-o dată, omul prinde o pisicuţă tărcată. Aceasta se zbate, miorlăie urât şi îşi înfige ghearele cu putere în paltonul bărbatului ca o adevărată fiară. Abia o ţine.

„Please, help! The medicine! Please, it’s in my pocket!”, strigă spre noi.

Alexa se întinde repede şi îi scoate omului din buzunar o sticluţă mică. Omul se chinuie sa o desfacă şi îi pune pisicuţei picături în ochi. Apoi ne arată că sărmana are ceva la ochi şi trebuie tratată. Ne povesteşte că de aceeaşi boală suferea şi mama pisoilor atunci când a găsit-o şi tot el a vindecat-o. Iar acum, vine zilnic, pregătit să trateze pisicuţa bolnavă, chiar dacă uneori stă aici ore în şir ca să o prindă.

Noi rămânem de-a dreptul uimiţi. Cred că el vede asta şi schimbă subiectul. Ne întreabă de unde suntem, dacă ne place în Turcia şamd… Pe urmă îşi ia la revedere şi pleacă.

Abia după ce îngheţ de tot, vin şi şoferii autocarului. 16:30… Gata! Spre casă!

 

Comments

comments

LEAVE A REPLY