Ajung şi în Turcia…

0
Ajung şi în Turcia…

Nu ştiu când am traversat Bulgaria, că ghida ne şi anunţă să ne pregătim paşapoartele. Mă trezesc şi încep să-l caut..şi caut, şi caut până intru in panică. Aa…noroc că era în buzunarul din spate al rucsacului.

Coborâm la ghişeu. Frig. Imediat vameşul ne ia documentele, nici nu se uită prea bine pe ce pune ştampila şi gata! Ne urcăm înapoi în autocar, bariera se ridică şi suntem întâmpinaţi de chemarea la rugăciune, prima din zi, la ora cinci dimineaţa, ce se aude din difuzoarele moscheei din vamă. Mai avem patru-cinci ore până vom trece Dardanelele cu feribotul. Adorm.

Din nou mă trezeşte vocea ghidei din difuzoarele autocarului, care ne spune câte ceva despre Turcia. Despre semnificaţia steagului aflu că  roşu = sânge, steaua = soarta/noroc, semiluna = minunea lui Muhammed oriunde (semnificaţie religioasă), iar steaua şi semiluna se regăsesc pe cer în această poziţie o singură noapte pe an (este vorba de Steaua Polară). Altă informaţie interesantă pe care o aud: turcii au cele mai multe posturi TV private din lume. Între timp ajungem la strâmtoare! Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am amorţit pe scaun şi sunt nerăbdătoare să cobor. Văd că şi ceilalţi. Feribotul vine la ora zece şi e abia nouă si jumătate. Îndată ce cobor simt aerul încărcat de sare, briza puternica şi, din nou…frigul. Puţin mai departe, pe faleză, o femeie în vârsta, cu capul acoperit de văl, împinge un fel de cărucior-tarabă, unde vinde tot felul de mărunţişuri. Tot acolo există un monument închinat luptătorilor ce au murit în încercarea de a câştiga controlul asupra acestui punct strategic. De la ghidă aflu că multe armate s-au bătut acolo în acest scop înca din vremea războiului Troian până în vremea campaniei de la Gallipoli din Primul Război Mondial.

Mă uit în jur. Pustiu. Câteva magazine îşi aşteaptă clienţii. Nu intru nicăieri. Prefer doar să mă plimb pe străzile înguste aşteptând să treacă timpul.

Prima experienţă pe feribot…

Ne îmbarcăm şi ne urcăm cât mai sus să putem admira mai bine peisajul. Toată lumea e uimită, încântată. Aproape toţi din grup nu mai călătoriseră cu feribotul până acum. Şi nici eu. Recunosc. Îmi e frică, însă încerc să mă obişnuiesc. Dar nu reuşesc imediat, iar soarta nu-mi dă timp. Un vapor de dimensiuni mari trece cu viteză aproape de vasul nostru, iar acesta începe să se clatine într-o parte şi în alta din ce în ce mai tare. Mă aşez în grabă pe bancă şi mă prind rapid de ce apuc: o ţeava cred. Mai e nevoie să spun ca tremur din cap până în picioare şi inima îmi bate mai tare decât atunci când terbuie să-mi ia sânge o asistentă? Vreau să ajung cât mai repede pe pământ! Noroc ca marea se linişteşte repede, şi odata cu ea, şi feribotul. Eu nu reuşesc să mă liniştesc…

Am ajuns în Çanakkale. Ne cazăm la “Otel Anafartalar***”. Atenţie! Îl recomand doar vara! De ce? Pentru că ferestrele au cadru de fier şi e cam curent prin cameră. În plus, aerul condiţionat nu merge pe cald – probabil asa e modelul sau e stricat, nu am aflat.

Îmi arunc pe jos geamantanul şi mă trântesc în pat. Acolo rămân pentru două ore bune.

Comments

comments

LEAVE A REPLY