Întotdeauna mi-au plăcut taberele. Prima dată am fost într-o tabără de matematică, în clasa a șaptea. Uram matematica, nu mă pricepeam, nu înțelegeam. De la primul curs voiam acasă, iar în ziua plecării plângeam de mama focului alături de colegi că nu voiam să plecăm, am fi acceptat ore în plus în program numai ca să mai stăm o zi-două. Ei bine, zilele acestea mi-am retrăit copilăria. Numai că ei își adoră materia!
Nu am vorbit mult în online de subiectul acesta, însă acum, când am toate datele, vă povestesc. Şi fac acest lucru ca să fie un punct de pornire atât pentru studenţii care preferă să tacă atunci când ştiu că au dreptate, cât şi pentru profesorii care se grăbesc să judece o situaţie şi nu mai ştiu cum să cedeze la un moment dat şi să-şi recunoască greşeala.
M-am decis să scriu această postare deoarece forumurile şi site-urile instituţiilor nu servesc mult pentru această operaţiune: schimbarea numerelor vehiculului cu unele preferenţiale.
Toţi ştim că să-ţi construieşti o casă este un adevărat stres, începând de la primele acte de care ai nevoie, până la forma finală a construcţiei. Dar ce se întâmplă când mai este şi criză deja de patru ani?
Să merg prin Bucureşti: grabă, motoare, claxoane, voci ce trec repede pe lângă mine. Mă uit în pământ, numai când traversez ridic privirea. Şi toţi sunt ca mine, poate mai puţin puştii de liceu, cei mai gălăgioşi de pe stradă. Chiar şi aşa, e greu să nu observ scrisurile colorate de pe pereţi, bine-cunoscutele graffitiuri. Sunt peste tot! Şi au devenit atât de comune ochiului meu, că pur şi simplu le ignor complet. Dar nu şi astăzi.
“Vrem să ştim – cum şi de ce criza jurnalismului ne afectează pe toţi” este o carte care mi-a ajuns în mână la cursul de Relaţii Internaţionale şi mi-a plăcut mult. La ea au contribuit 12 jurnalişti spanioli, care analizează situaţia jurnalismului actual.
Vreau să vă povestesc trei întâplări de la trei mii de km distanţă, ce au avut loc într-un timp relativ scurt. Recunosc, am reacţionat progresiv, pentru că nu-mi venea să cred: prima – „ce noroc!”; a doua: „wow, la asta nu mă aşteptam” şi a treia: „frate, serios? În ce univers paralel am ajuns?”
Direcţia 5 a lansat în această seară noul album, Electric Love Story, la care artiştii au lucrat un an şi două luni, într-un concert minunat şi emoţionant, pe care l-aş repeta oricând!
Un mega-album de portrete dedicat lui Ion Luca Caragiale va fi lansat cu ocazia Târgului Internaţional de Carte de la Praga, de pe 17 mai, la iniţiativa caricaturistului Nicolae Ioniţă. Albumul, intitulat CARAGIALE – UN OMAGIU PLANETAR, cuprinde portretele scriitorului făcute de artişti din toată lumea.
“Chopin îndrăgostit” – o expoziţie între muzica tradiţională poloneză, muzica lui Fryderyk Chopin şi lucrări ale artiştilor din diferite părţi ale lumii – vă va delecta privirile, dar mai ales, auzul.
Gheorghe Matei, sub celebra semnătură MATEO, a câştigat locul al treilea la secţiunea Democracy a concursului internaţional de caricatură editorială de presă. Global Editorial Cartoon Contest 2011, organizat de Center the International Private Enterprise (CIPE), s-a desfăşurat pe trei secţiuni: Democracy, Corruption, Gender Equality.
Mă aflu într-un sat, parte a comunei Domneşti, Ilfov, acolo unde oamenii au fost obligaţi să se mute şi să-şi construiască un adăpost după marea inundaţie din 1970. Atunci Argeşul s-a unit cu Sabarul şi a inundat vechiul lor sat, Ţegheş. Locuinţele ridicate atunci au rămas ca acum zeci de ani. Proprietarii nu au mai putut investi în ele.
Centrala nucleară de la Cernavodă a intrat în atenţia publicului român imediat după dezastrul de la Fukushima. De atunci, au aparut nenumărate speculaţii în presă ce au pus la îndoială siguranţa centralei.
Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui filosof Emil Cioran. În cinstea lui, public o prezentare a cărţii “Schimbarea la faţă a României”. Rândurile ce urmează sunt formate din cuvintele scriitorului. Pe scurt, o înşiuire de citate însemnate.
Astăzi am tras linie după cea mai grea sesiune de până acum. Şi a ieşit cam aşa:
Într-o discuţie de o oră şi jumătate, Nea’ Lulu, pensionar de 72 de ani, îşi reaminteşte cum a crescut la ţară, muncind la câmp şi prin câte a trecut când a plecat din satul natal pentru a se realiza pe plan profesional. El povesteşte fragmente din viaţă, vremuri pline de obiceiuri moştenite din moşi-strămoşi, întămplări ce-i aduc zâmbetul pe buze, dar şi altele care-l întristează.
