Afundaţi în comunism: Amprenta Revoluţiei

1
Afundaţi în comunism: Amprenta Revoluţiei

 

În acest interviu, Gheorghe Matei povesteşte cum a început Revoluţia din 1989. Deşi a fost prezent la evenimentele din acea perioadă, pe parcursul timpului au apărut multe întrebări la care nu a putut găsi un răspuns nici măcar în ziua de azi…

 

Ştiu că ai participat la ultima cuvântare a lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. De ce te-ai dus? Cum ai ajuns acolo?

În 1989 lucram la “Autobuzul Bucureşti”, o întreprindere ce făcea autobuze pentru transportul în comun. Noi, în general, ca fiind o mare întreprindere de aproximativ 3500 de oameni, la orice manifestare ţinută de conducerea de partid, trebuia să mergem cu un anumit număr de angajaţi raportat la numărul total. Ţin minte că în data de 21 decembrie, dimineaţa, când am ajuns la serviciu, ni s-a spus că trebuie să mergem la o cuvântare a secretarului general în Piaţa Palatului. Ne-am îmbrăcat, am coborât din birouri şi am plecat cu două autocare spre “obiectiv”. Am ajuns după o mică peripeţie în zona Comitetului Central – Piaţa Palatului (Piaţa Revoluţiei de acum). Peripeţia a fost că cele două autobuze, care trebuiau, în mod normal, să meargă în coloană, s-au rătăcit unul de altul – ciudat. Am ajuns, am coborât, am aşteptat şi cel de-al doilea autobuz, şi ne-am îndreptat spre locul nostru, care era stabilit clar dinainte. Locul care trebuia să-l umplem era cam în centrul pieţei, unde, în acest moment, este monumentul. Piaţa era caroiată de oameni de ordine îmbrăcaţi în civili, care au rămas permanent acolo. Ţin minte că se deschideau, noi treceam, apoi se închideau la loc. Şi aşa mai departe până în locul stabilit. Acolo am aşteptat liniştiţi până au venit şi alte întreprinderi, printre care şi “Vulcan”, “Bucureşti-Semănătoarea” şi altele. În momentul în care s-a umplut piaţa, până să înceapă cuvântarea, am făcut ce ştiam noi mai bine (la aceste cuvântări nimeni nu era atent, toată lumea discuta de cu totul şi cu totul altceva, era doar o obligaţie): eu eram purtătorul tablei de şah, adică un fel de sprijin; aveam o geantă diplomat, care o ţineam la orizontală, un altul aducea tabla de şah magnetică şi jucam şah. Ceauşescu a început să vorbească, colegii erau deja la a treia, a patra partidă şi la un moment dat, din zona hotelului Atene Palace – actualul hotel Hilton s-a auzit un zgomot.

De ce anume a fost produs acel zgomot?

Sunt mai multe variante…Am auzit varianta că ar fi fost zgomotul produs de o petarda. Este foarte posibil să fi fost şi o pancartă. Se făceau la întreprindere nişte pancarte foarte mari, din placaj, pe două beţe de lemn, de patru-cinci metri la trei metri înălţime. Dacă laşi să cadă pe caldarâm o asemenea pancartă, face zgomot mare. E posibil ca cineva să fi dat drumul la aşa ceva şi în momentul impactului cu solul să fi produs acel zgomot.

Deci nu era zgomot de armă?

Nu era! Sigur! Eu am făcut armata şi ştiu bine ce înseamnă un zgomot de armă. A fost mai înfundat, nu foarte puternic… Nu a fost zgomot de armă.

Şi ce s-a întâmplat la acel zgomot? Ce ai făcut?

La acel zgomot, instinctual, toată lumea s-a uitat în zona de unde s-a auzit. În acel moment, am avut senzaţia valului pe care îl fac suporterii la meciurile de fotbal. Adică era ca şi cum capetele se lăsau şi se înalţau exact ca valurile unei mări. Asta însemna că lumea alerga spre centrul pieţei, fugea de un pericol necunoscut – care, se pare, că a rămas la fel de necunoscut şi azi. Instantaneu, am simţit o foarte mare presiune. Oamenii erau în panică şi se împingeau, încercau să scape din piaţă. Reţin că m-am întors cu spatele la valul uman, am prins geanta diplomat şi am pus-o în spatele celui din faţa mea, încercând să opun o rezistenţă presiunii umane. Mi-a fost foarte frică. Aveam senzaţia că voi muri, pentru că la orice greşală – dacă te împiedicai, de exemplu – te călcau ceilalţi în picioare. Plus că nu mai ţineam minte dacă în direcţia în care mergeam noi exista un gard. Credeam că vom fi striviţi de el. Totul a durat foarte puţin, poate 20 de secunde, deşi a părut o eternitate. Dintr-o dată, presiunea a scăzut, cei din margine reuşind să scape pe străzile laterale. După ce am reuşit şi eu să scap, am alergat cât am putut pe Calea Victoriei spre Casa Centală a Armatei. M-am uitat înapoi…Era o scena de groază. În piaţă erau tablouri, steaguri, pantofi, pancarte, genţi, umbrele, pălării – tot ce şi-a pierdut lumea. Nu era nicio victimă. Cel puţin nu când m-am întors eu. Am alergat cam 50 de metri de frică până în dreptul Palatului Telefoanelor. Acolo mi-am revenit, am început să gândesc. Îmi tremurau foarte tare picioarele, mi-am aprins o ţigară şi m-am liniştit. Nu am reuşit să fumez decât o jumătate din ţigară şi, dinspre magazinul Victoria, pe centrul şoselei a venit un grup pestriţ de bărbaţi tineri, în jur de 25-30 de inşi, care strigau “Jos dictatorul!”,  “Veniţi cu noi!”, “Nu vă fie teamă!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” şi alte sloganuri pe care le-am auzit ulterior pe tot parcursul evenimentelor.

Cum adică grup “pestriţ”?

Pe loc nu mi-am dat seama. Spun asta că,  rememorând, mi-am dat seama. Adică, erau caţiva îmbracăţi în muncitori de pe şantier: cu pufoaică, cu cizme de cauciuc, cu căciuli gen şantier în cap, numai că cizmele erau noi…deci nu aveau nici beton şi nici mizerie pe ele. Şi nici pe haine. Conducătorii lor erau doi: unul mai solid, în jur de vreo 90 kg, şi unul mai mic care părea chiar mai şef decât primul, să zic pe la 1,7 m şi 60 kg – ambii aveau bărbi neîngrijite, clar lăsate de câteva luni de zile. Nu li se vedeau decât ochii, având şi fes tricotat în cap tras pe frunte. Ei păreau că dirijază acest grup. Toată lumea era uimita. Din blocul unde la parter exista magazinul numit “Romarta Central”, vis-à-vis de magazinul “Muzica”, au ieşit oameni la ferestre ca să îi aplaude.

I-ai susţinut?

Este adevărat că să pice orândurirea de atunci era şi o dorinţă a mea. Dar îmi era foarte frică…aveam familie, regimul părea foarte stabil, foarte bine închegat, nu prea aveai cum “să calci alături”. Numai că, la un moment dat, poate şi pentru că eram tânăr, a fost suficient să fac primul pas de pe trotuar în stradă – bordura despărţea de fapt acei manifestanţi de cei care îi priveau – erau încă mulţi care ieşiseră din piaţă şi nu plecaseră acasă. Eu am fost, poate, printre primii care au pus piciorul. După mine, şi alţii. Am ajuns exact la intrarea în piaţa de pe Calea Victoriei. În momentul în care forţele de ordine (miliţieni gradaţi – de la circa de poliţie, nu soldaţi în termen, că aveau caschetă şi erau pe la 40 şi ceva de ani) au văzut că cineva încearcă intrarea în piaţa care era deja goală (cred că mai era un singur grup chiar aproape de tribună),  au barat imediat drumul. Se ţineau de mâini. Nu aveau nici măcar arme. Grupul de manifestanţi a ajuns piept în piept cu forţele de ordine. Acei conducători ai grupului, ţin minte că tot timpul spuneau “fără violenţă, fără violenţă, fără violenţă!”  Miliţienii nu au făcut nici cea mai mică provocare. Au stat foarte liniştiţi. Doar au barat intrarea în piaţă. Am stat cam cinci minute acolo. Bărbosul a zis să mergem la Poliţia Capitalei că acolo sunt arestaţii de la Timişoara. El imediat a pornit la drum, tot grupul după el. Am coborât pe calea Victoriei spre Poliţia Capitalei. În faţa Palatului Telefoanelor se afla o maşina de poliţie cu tun de apă şi cu plase pe parbrize. Conducătorul grupului s-a dus la maşina şi a spus: “Nu interveniţi!”. Era un căpitan în jur de 45 de ani care a spus că nu vor interveni şi imediat a dat ordin soldaţilor de lângă el să dea, în semn de neagresiune, plasele de pe parbrize. Noi am mers în continuare. În faţa Casei Centrale a Armatei, pe trotuarul cu Romarta Copiilor au venit două autobuze de scutieri, care au încălecat cu două roţi trotuarul, unul lângă altul. La fel, acel şef de manifestanţi a discutat cu şoferul să nu intervină. Acela a făcut semn că nu.

Dar totul părea foarte simplu şi  paşnic…Chiar era totul atât de bine controlat?

Nu chiar. Acolo s-a întâmplat din nou o mică ciudăţenie. Uslaşii stăteau liniştiţi, fiecare pe locul lui în autobuz, echipaţi, dar nu dădeau senzaţia că vor interveni. Numai că, din rândul nostru, doi tipi solizi şi vocali în toată această manifestare, au dat cu pumnii în geamurile autobuzelor. În acea clipă, şoferii au deschis uşile şi uslaşii au coborât unul câte unul din autobuze şi au creat imediat un cordon umăr la umăr. Erau îmbracaţi în ţinută militară, aveau căşti cu viziere, aveau un scut din plexiglas, baston în mână, iar arma era pe spate, adică în poziţie de repaus. Atunci am auzit pentru prima dată vestitul sunet al bastonului dat în scut. În momentul zgomotului, tot grupul s-a împrăştiat, ei fiind foarte bine antrenaţi pentru a crea panică şi frică în rândul unor manifestanţi. Loveau cu bastonul în scut şi făceau un zgomot foarte puternic şi înfricoşător, dar băteau pe rând, ca o rafală de armă automată, ca o mitralieră. Nu se auzea la fel de tare, dar îţi inspira aceeaşi frică.

Aţi apelat, totuşi, la violenţă?

Nu. Atunci ne-am împrăştiat toţi. Eu am rupt-o la fugă pe strada paralelă cu bulevardul, o stradă în pantă, strada Sărindar – pe timpul ăla eram tânar, aveam o viteză bună fiind jucator de fotbal; nu ştiu cât am facut de la CCA şi pâna jos, unde era Tipografia Universul.

Dar te urmărea cineva?

Nu aveam timp să văd dacă mă urmărea cineva. Nu am întors capul până acolo. Era şi strada în pantă, aşa de repede alergam, că mă loveam cu călcâiele în spate – o frică teribilă. Acolo m-am oprit, într-adevăr, să văd dacă vine cineva după mine, dar nu…Au barat şi strada pe care alergasem eu şi am ieşit la colţ, pe lângă restaurantul Gambrinus şi am privit în zare, în deal, spre bulevard. Făcuseră şi acolo cordon şi atunci m-am hotărât să plec… nu mai era de mine…

Ai încă nelămuriri în privinţa celor întâmplate?

Da. Cine erau acei bărbaţi cu barbă nerasă de luni de zile care discutau destul de amical cu forţele de ordine? De ce exact la fix participanţii la cuvântare au reuşit să iasă din acel cerc din piaţă? Cum de erau atât de bine coordonaţi încât ei erau deja la intrarea în piaţă? De ce forţele de ordine erau atât de descoperite? De ce acei muncitori aveau haine şi cizme noi-nouţe? Şi altele…Dar atunci evenimentele erau prea fierbinţi ca să le pui în discuţie. Atunci îţi conveneau şi de aceea nici nu le judecai. Sunt foarte multe lucruri care nu concordă, multe instigări, multe manipulări…

După ce ţi-a fost atât de frică şi după ce ai văzut cum decurge totul, de ce ai hotărât să participi şi la revoluţie?

Pentru că mă simţeam dator. Voiam să contribui cât de puţin. Aveam senzaţia că va fi totuşi o schimbare pe care o facem noi, poporul, care vrem altceva. Ascultam Europa Liberă, ascultam Vocea Americii, ştiam ce se întamplă în lume. Ştiam că a căzut Zidul Berlinului, ştiam că în tot lagărul socialist s-a schimbat conducerea, trebuia să se întâmple ceva şi la noi. Chiar am sperat să se schimbe ceva. Nu mai aveai voie decât să respiri. Singura refulare erau câteva vorbe sau bancuri şuşotite cu prietenii, că în rest nu puteai avea încredere în nimeni. Atât de mult credeam în schimbarea aia, dar nu a fost nici pe departe aşa cum am sperat.

Comments

comments

  1. citindu-l mi-am dat seama ca se pot descoperi multe discutand cu oameni care au fost acolo dar care nu au beneficiat ulterior, deci nu au de ce sa minta!!!

LEAVE A REPLY